Milano, luni, 11 august

Da, era şi răcoare, şi asta e bine într-o amiază de august, dar nu am scris din greşeală « răceala ». Asta am simţit în acest spaţiu supraîncărcat de simboluri obeze şi preţioase. Am avut senzaţia că toti cei care trec prin galerie sunt figuranţi prost aleşi pentru o operă cu muzică emfatică şi libret încropit din fraze luate la întâmplare din ziar.

Am pomenit nu întâmplător de operă – Galeria se întinde între Dom şi Teatro alla Scala. Aflu acum că planul a fost ales astfel încât cele două culoare principale să formeze o cruce latină având deasupra intersecţiei o mare cupolă de oţel şi sticlă. Cu greu mi-aş fi putut imagina o exprimare mai lipsită de măsură a vanităţii, o etalare mai ireverenţioasă a opulenţei. Oricum, chiar fără să ştiu asta am simţit, aşa cum tocmai v-am spus, răceala locului: e făcut să te impresioneze ţinându-te la distanţă, nu să te îmbie. Şi tu serveşti locul, nu invers. Galeria are nevoie de figuranţi – furnici care să îi pună în evidenţă înălţimea, de figuranti-molii care să fie izbiţi din toate părţile de reflexiile multiple ale luminii, de figuranţi-în-turmă care să îi pună în evidenţă lungimea obositoare, oboseală accentuată de vitrinele care mai degrabă îţi aduc aminte neputinţele.