Milano, 11 august

Expoziţia « Lumea lui Leonardo » a fost cu adevărat deosebită. Puteai să intri în lumea lui şi puteai să intri chiar în pielea lui. Era pentru fiecare câte ceva. De exemplu, podul de lemn de mai sus era un joc în care începeai cu un maldăr de beţe şi o descriere grafică a paşilor de urmat pentru a construi un pod cu puţine elemente (cel din imagine). După ce prindeai principiul, puteai să construieşti poduri mult mai ample. Am văzut cu ochii mei cum un copil de 11 ani reuşea să deprindă, într-un sfert de oră, abilitatea de a construi poduri cu zece segmente.

Iar Leonardo ştia asta. De aceea îşi codifica manuscrisele, sau scria in oglinda, sau punea fragmentele pe pagina intr-o ordine numai de el ştiută. Partea cea mai trudnică era observaţia repetată a naturii. După ce inţelegeai modelul natural lucrurile deveneau joacă de copii. Ceea ce descoperi prin observatie sunt modele simple – geniu nu e cel care complică lucrurile până când nu le mai înţelege nimeni în afară de el, ci acela care le simplifică până la punctul în care oricine le poate intelege.

Expoziţia prezenta reconstituiri ale maşinăriilor create efectiv de Leonardo, dar si modele construite după ideile lăsate doar în manuscris (caz în care partea cea mai grea era, de obicei, descifrarea manuscriselor – şi ele prezentate în expoziţie). Exista şi o excepţie: o prezentare digitală interactivă a secretelor pictării operei Cina cea de Taină. Mi-a fost limpede, pentru prima oară, că Leonardo nu încearcă să fie original în interpretarea subiectului, ci se străduieşte să îl includă pe privitor în spaţiul şi timpul Cinei. Raporturile dintre personaje, modul cum cade lumina în tablou (din stânga, exact cum cade în locul din biserica în care e expusă), punctul de fugă al perspectivei, toate concură la impresia că eşti acolo, în cadru, fără să fii străin şi în acelaşi timp fără să perturbi atmosfera întâlnirii: eşti simultan aici şi atunci.

Mai erau acolo o multime de aplicatii militare – blindate, turnuri, configuraţii de guri de foc, chiar şi un submarin – cele mai multe nu au trecut de stadiul de prototip, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că Leonardo a fost angajat, de ducele Milanului şi apoi de guvernul veneţian în primul rând ca inginer militar. Salariul era substanţial, dar, mult mai important, angajatorii săi erau şi comanditari pentru opere artistice de anvergură. Ceea ce ar fi putut să fie cea mai grandioasă operă a sa, statuia ecvestră a ducelui Lodovico Sforza, nu a mai fost terminată pentru că bronzul necesar (100 de tone!) a fost consumat pentru tunuri, în conflictul cu Franţa.

Michelangelo a comentat, atunci când modelul în gips a fost făcut, că statuia nu va putea fi niciodată turnată în bronz. Leonardo nu a putut să demonstreze contrariul în timpul vieţii sale, dar în secolul XX a fost răzbunat: nu unul, ci doi cai au fost turnaţi în bronz după desenele lui (matriţele se pierduseră deja din secolul XVI, aşa că a putut fi reprodus doar calul) – unul la Milano, altul în America.

Am inteles că la Leonardo cercetarea mergea cam aşa: eşti impresionat frumuseţea păsărilor în zbor, le observi cu atenţie, desenezi, desenezi din nou, din ce în ce mai simplu, din ce în ce mai frumos, din ce în ce mai exact, din ce în ce mai adevărat.

Nu există doi Leonardo – artistul şi omul de ştiinţă. E unul singur: Leonardo meseriaşul.