Étiquette : psihanaliza

[Naivitatea nu e recomandabilă]


« Naivitatea nu e recomandabilă în psihoterapie. Medicul, ca şi educatorul, trebuie să nu piardă niciodată din vedere posibilitatea de a fi conştient sau inconştient indus în eroare, şi anume nu doar de pacientul său, ci în primul rând de sine însuşi. Pornirea de a trăi în iluzii şi de a crede într-o ficţiune despre sine – în sens bun sau rău – este aproape de nebiruit. Nevroticul este un om care cade pradă iluziei. Dar cine este amăgit îi amăgeşte pe ceilalţi.[…] Psihoterapeutul trebuie să ştie că, în măsura în care crede într-o teorie şi într-o anumită metodă, va fi în mod sigur dus de nas de anumiţi pacienţi, anume de cei care sunt suficient de abili ca să-şi aleagă o ascunzătoare sigură în spatele pieselor de lux ale teoriei şi să utilizeze metoda pentru a face ascunzătoarea de negăsit.

[…] Mi se pare de fiecare dată comic când aud medici balneari arghirofili asigurând că tratează după «ADLER» sau «FREUD» ori chiar «JUNG». Aşa ceva nu există şi nu poate să existe, iar dacă totuşi se întâmplă, atunci drumul spre eşec e sigur. Dacă îl tratez pe domnul X, atunci sunt obligat să utilizez metoda X, iar la doamna Z, metoda Z. Ceea ce vrea să spună că mijloacele şi căile de tratare sunt predominant determinate de natura pacientului. Toate experienţele şi punctele de vedere psihologice, indiferent că provin dintr-o teorie sau alta, dunt eventual folositoare. Un sistem teoretic […] constă, pe de-o parte, din reguli profesionale, pe de alta, din ideile preferate, determinate temperamental, ale autorilor.[…] Terapia reală şi eficientă a nevrozei este întotdeauna individuală şi de aceea utilizarea tenace a unei anumite teorii sau metode nu poate fi considerată decât ca eronată din temelii. » (C.G. Jung – Psihologia analitică şi educaţia)

Lângă divan


Un cititor al acestui blog m-a întrebat dacă (citind cărti de specialitate) « poate deveni propriul său psiholog ». I-am răspuns că nu cred că e util. Apoi am dat peste articolul lui Frédéric Beigbeder pe care l-am tradus si l-am pus pe blog si pentru că răspunde cu vervă la intrebarea de mai sus, dar si pentru că dă un tablou pertinent al relatiei client – psihanalist in epoca postmodernă, din perspectiva clientului. Tot ieri am gasit o ilustratie pe care o gasesc suficient de potrivita (« good enough »!)pentru a descrie lentila prin care psihanalistul isi priveste clientul. Documentul se intitulează Being defensive. How psychotherapy sees you  si il puteti citi aici.

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Cartea săptămânii (II)


Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei

de Stefan Zweig

24Stefan Zweig stie sa povesteasca timpul. Cartile lui au ritm. Am simtit asta in adolescenta, cand citeam Orele astrale ale omenirii sau Suflete zbuciumate, am simtit-o si anul acesta citind Lumea de ieri  si Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.

 Nu am citit traducerea in română. Am vazut frumoasa editie din Raftul Denisei intr-o librarie si am vrut s-o cumpar, dar nu aveam bani la mine. Ma grabeam sa ajung la Institutul Francez si mi-am zis ca o s-o iau la intoarcere, dupa ce scot bani de la bancomat. La biblioteca franceza am gasit o editie a romanelor si nuvelelor lui Zweig. Am citit inceputul din Vingt-quatre heures de la vie d’une femme si, vazand ca actiunea se petrecea in 1904 pe Riviera, mi-am zis ca e potrivit s-o citesc in franceza.

Zweig a reusit sa fie simultan un autor cu mare priza la public si un autor profund. Sigmund Freud admira fara rezerve Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei si ii marturiseste pe larg motivele acestei admiratii autorului intr-o scrisoare datata 4 septembrie 1926: « nelinistitoarea stranietate » a scriiturii si intuitia unuia dintre arhetipurile fundamentale – fantasma masculina a mamei initiatice.

Nu va speriati ca l-am adus in scena pe Freud. Cartea e foarte lizibila si autorul face psihologie aproape in joaca; nici nu-ti dai seama cand ai patruns in abisuri.