Étiquette : psihiatrie

Rușinea, autoritatea și alți « demoni »


« Rușinea este unul dintre principalii factori care afectează reziliența. În Mourir de dire. La honte (Odile Jacob, 2010), neuropsihiatrul și etologul Boris Cyrulnik exploreaza aceasta emotie combinând anecdote personale, perspective psihanalitice și descoperiri neurobiologice. Rușinea poate sa ne tortureze, dar fără ea nu suntem umani … Rușinea este puterea pe care o dau privirii celuilalt. »[continuarea interviului – aici; cartea a fost tradusa si in română sub titlul Mai bine mor decât să spun, traducere de Valentin Protopopescu, ed. Trei, București 2012]

Am citit cateva dintre ultimele interventii in spatiul public ale lui Boris Cyrulnik (unul dintre specialistii luminati a caror parere o caut in cazul unor dileme moral-stiintifice) incitat de o traducere a unui interviu pe tema autoritatii parentale, publicata pe blogul http://alobebe.wordpress.com/. O puteti citi aici aici  si aici.

Nebunia normalitatii


Pe 18 decembrie 2012, Danielle Canarelli, psihiatru francez, a fost condamnată la 1 an de închisoare cu suspendare pentru « omucidere involuntară ».

Ce s-a întâmplat?

Joel Gaillard, pacient cu schizofrenie, l-a ucis pe partenerul bunicii sale si a fost declarat lipsit de discernamânt. Familia victimei s-a indreptat împotriva medicului care l-a tratat pe Gaillard timp de 4 ani si l-a vazut cu 20 de zile inaintea faptei.

In esenta, doctoritei Canarelli i s-a reprosat ca nu a impus internarea nevoluntara si ca a anuntat politia dupa 3 ore din momentul in care pacientul a parasit camera de garda; judecatorul a spus: « asta inseamnă ca un pacient a plecat in oras in timp ce chiar dumneavoastra ne spuneti ca era in stare proasta si putea face rau ». Rau pe care l-a facut peste 20 de … zile!

O judecata complet irationala a unei societati care are nevoie de tapi ispasitori.  Si un precedent inacceptabil in redefinirea profesiei psihiatrice.

Dorpat – locul unde Kraepelin nu l-a intalnit pe Klever


Julius Sergius von Klever - Winter Sun Dawn, 1891

Printre blogurile pe care le urmăresc cu interes de află si my heart to your heart , unde am găsit aseara titlul Julius von Klever(31 ianuarie 1850 – 24 decembrie 1924), pictor peisagist rus. Rus să fie dar să stim si noi de ce. Si iata că aflu mai jos de ce:  « Julius Sergius von Klever (31 ianuarie 1850, Dorpat – 24 decembrie 1924, Leningrad ) a fost un pictor peisagist rus, stilul  salon-academic. A fost academician la Academia Imperiala de Arte din St. Petersburg (1878) si profesor (1881) »

Dorpat, Dorpat… A!… Discutiile interesante despre psihiatrie cu Profesorul K. (alt Profesor K (!), in Viena secolului XXI). Despre Emil Kraepelin, care a petrecut primii ani de profesorat in Dorpat, la universitatea germana din acest oras estonian. In aceeasi perioada (1886-1891) a fost directorul clinicii de boli mintale din Dorpat. Aici, conform propriilor amintiri, a avut ocazia sa observe atent numerosi bolnavi; aceasta experienta pare sa fi fost importanta in generarea clasificarii psihiatrice pe care a propus-o in deceniul urmator si care avea sa ramana influenta, intr-un fel sau altul pana in zilele noastre. Un « amanunt » asupra caruia mi-a ramas in minte din discutiile cu Profesorul K. a fost ca Emil Kraepelin nu cunostea limba locala; scria, asadar, si scria mult, despre etichetarea unor oameni a caror limba nu o intelegea.

Tabloul de mai sus (« Apus de soare iarna ») este pictat de Klever in 1891, anul plecarii lui Kraepelin din Dorpat. Daca ar mai fi ramas cativa ani (destul de putin probabil pentru Kraepelin, era un nomad), Klever ar fi putut fi pacientul sau. Nu cred ca psihiatrul ar fi inteles suferinta pictorului, chiar daca von Klever vorbea germana. Dar psihiatrul care a creat o clasificare in care evolutia (istoria bolii) era un criteriu fundamental nu se descurca deloc bine in intelegerea si memorarea unei povesti; in plus, conform propriei marturisiri, probabil ca nu si-ar fi amintit nici numele,  nici figura, daca l-ar fi intalnit pe strada, in schimb, daca ar fi fost un « caz interesant » si-ar fi amintit cu precizie in ce pat statea la spital.

Cameleonul cenușiu de grădină


Am apreciat si mai mult metafora lui Peter Tyrer despre culorile depresiei (pe care am prezentat-o in articolul Cameleonul depresiv) dupa ce ieri am putut vedea patru situatii de viata descrise in culorile tristetii. Tristete care mai trece din cand in cand hotarul cu depresia. Depresia comuna, aceea careia Tyrer ii atribuie culoarea « gri de gradina ». Cameleonul cenușiu de grădină.

Intr-una dintre aceste intalniri cu tristetea din ziua de ieri am invatat ceva important – că depresia pate fi perceputa ca un mod peiorativ al tristetii (am scris despre asta aici).

De ieri până azi


În aşteptarea primului client am ascultat, pentru a ieşi din amorţeală, We shall overcomeSub efectul cantecului mi s-a conturat in minte un portret bun de pus in galeria de Admiraţii.

Pentru că a fost aglomeraţie în trafic şi clientul nu a mai ajuns, am avut timp să pun acest portret pe hârtia virtuală sub titlul  Sir Robert al Brazdelor.

Următorul client avea o problemă de somn. La fel şi al patrulea. Aşa că am făcut şi refăcut desene cu serotonina şi adrenalina. Le-am trecut azi pe curat şi le găsiţi în bucata de stres nr. 9 – Somnul şi stresul.

În timpul plimbării (în pas vioi) de după masa de prânz, am găsit rima finală la Saga fără sfârşit; acum e un sonet, aşa că l-am rânduit în raftul cu sonete.

Seara fac fişe pentru Corp şi minte; am constatat că a trecut mai mult de un an de când am început Psihiatria 201 şi am pus contorul la 202, imediat după ce postasem episodul 12.

Azi dimineaţă m-am trezit târziu, cu un rând visat din Pessoa.

A nossa vida não tinha dentro. Éramos fora e outros.(Viața noastră nu a fost în interior. Eram în afară și alţii.)

[Oameni trăind cu psihoze: veştile bune şi veştile rele]


In numarul curent al Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, in editorialul intitulat People living with psychosis: The good news and the bad news, sunt prezentate rezultatele celui de-al doilea studiu australian asupra evolutiei psihozelor, efectuat in 2010-2011 (primul studiu s-a desfasurat in 1997).

Vestile bune:

Proportia cazurilor cu evolutie cronica si deteriorare progresiva a ajuns la doar 11% (fata de 24% in 1997). 30% au episoade multiple cu remisiuni partiale intre episoade (la fel ca in 1997). In schimb, proportia celor cu remisiuni foarte bune intre episoade a crescut la 29% (fata de 21% in 1997). 8% continua sa ia medicatie, dar nu mai au episoade psihotice, iar 22% se vindeca.

Australia este probabil tara care a investit cel mai mult in sanatate mintala comunitara in ultimii 20 de ani si rezultatele incep sa se vada.

Vestile rele:

A crescut consumul de alcool si droguri in randul persoanelor cu psihoza, iar consumul de tutun ramane foarte ridicat (2/3 dintre persoanele cu psihoza fumeaza; pentru comparatie, doar un sfert dintre adultii australieni fumeaza).

Un psihiatru cu stil


António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.

Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.

Antipsihiatria – la modă în timpuri nebune


In the context of our present pervasive madness that we call normality, sanity, freedom, all our frames of reference are ambiguous and equivocal. (R.D. Laing – The Divided Self , 1969)

Timpul Raţiunii a creat nebunia azilului psihiatric. Timpurile in care anomia devine regulă dărâmă azilul cu un cost cam mare: societatea devine o instituţie terapeutică totală.

Antipsihiatria refuză simultan definiţia bolii psihice şi definiţia normalităţii.

« În contextul nebuniei atotcotropitoare a timpului nostru, tot ceea ce numim normalitate, sănătate mintală, libertate,  toate cadrele noastre de referinţă sunt ambigue şi echivoce » (R.D. Laing – Sinele divizat, 1969)

Un profesor vienez si un « doctor de Paris »


Eminescu nu a fost nebun. Eminescu a avut o boala. Care nu era data de sifilis.

Cine zice asta? Profesorul Maximillian Leidersdorf, care l-a consultat pe Eminescu in cursul internarii in clinica Oberdöbling din Viena. De ce ar trebui sa-l credem? Pentru ca Leidersdorf era tocmai unul dintre sustinatorii teoriei ca majoritatea bolilor psihice sunt consecinta unor boli fizice, iar in domeniul patologiei generate de sifilis era o somitate; de altfel, in perioada 1883-1887 l-a avut ca asistent pe tânarul Julius Wagner-Jauregg, cel care a primit, in 1927, Premiul Nobel pentru descoperirea malarioterapiei in paralizia generala progresiva, data de sifilis. Ar fi putut, asadar, Leidersdorf sa treaca pe langa acest diagnostic? Eu cred ca nu.

Ginerele lui Leidersdorf (si proprietarul clinicii), doctorul Heinrich Obersteiner, medicul curant al lui Eminescu pe perioada internarii, merge insa dincolo de simpla negare a sifilisului si pune, se pare, si un diagnostic pozitiv al episodului de boala: manie acuta de cauza functionala. Termenul de psihoza functionala fusese pus in circulatie recent (1881) de profesorul Fuerstner, de la Heidelberg, pentru a desemna boli psihice fara cauza organica. Daca documentele clinicii nu ar fi fost distruse in timpul Primului Razboi Mondial, am sti din sursa directa daca Eminescu a fost unul dintre primii « beneficiari » ai diagnosticului de psihoza functionala.

Daca un trio de medici ieseni (dintre care unul a tinut sa adauge dupa semnatura « doctor de Paris ») nu ar fi ignorat acest diagnostic, probabil ca poetul nu ar fi fost supus tratamentelor cu mercur care i-au facut, probabil, mult rau si, foarte sigur, nici un bine. Ignoranta « de Paris » poate fi, cred eu, una dintre cauzele mortii premature a poetului.

Vreau sa precizez ca nu cred deloc in teoria conspirationista a « uciderii » lui Eminescu. Maiorescu si Junimea au strans bani si l-au trimis la cea mai buna clinica a vremii (Leidersdorf a fost chemat si de sultanul otoman Murad al V-lea, consultatie pe care insusi Eminescu o semnaleaza in « Timpul », in august 1876). A fost corect diagnosticat (iar diagnosticianul era chiar cel care infiintase, in 1882, Institutul Clinic de Neurologie din Viena, primul de acest fel din lume), iar episodul psihotic s-a remis complet. O fotografie facuta in 1884 arata un om care ar fi putut fi creativ inca multi ani (chiar daca, ar fi mai avut, probabil, periodic, episoade maniacale si depresive), daca in România ar fi dominat mai devreme ideile psihiatrice germane si nu alienismul francez.

Eminescu a fost dintre cei alesi simultan pentru boala si geniu. Nu este ori/ori. Nu va mai straduiti sa argumentati ca un « nebun » n-ar fi putut crea, in ultimele sale zile, Stelele-n cer. Eu as zice ca unui « normal » i-ar fi fost infinit mai greu sa o scrie. Tariile noastre sunt si slabiciunile noastre.