Étiquette : psihiatrie

Psihiatrul si rationalitatea


Se pare ca tot am castigat ceva vizionand The Man from Earth (care, pe ansamblu, mi s-a parut o supa pozitivista reincalzita la foc domol de budism tibetan californizat, cu arome de New York stangist libertarian). Personajul care mi-a atras atentia a fost psihiatrul (in film este numit « psychologist », dar un psiholog nu ar avea cum sa ameninte cu internarea nevoluntara, asta e sigur o treaba neplacuta din fisa de post a unui psihiatru). Sa vedem cum ajunge in scena.

John Oldman, profesor la universitate se hotaraste brusc sa plece. Prietenii lui afla totusi si ii pregatesc o petrecere surpriza. Vor sa stie motivul mutarii. Si  primesc urmatoarea poveste: John s-a nascut in paleolitic, a crescut si s-a maturizat pana la 35 de ani, iar de atunci nu mai imbatraneste; ca sa nu starneasca suspiciuni, se muta la fiecare 10 ani; a trecut astfel prin multe locuri si timpuri; tocmai a implinit 14 000 de ani.

Psihiatrul este chemat de catre unul dintre prieteni, care crede ca John are o tulburare mintala. E interesant insa ca toti se asteapta ca psihiatrul (Will) sa le spuna daca John spune sau nu adevarul, daca e rational sau irational, daca trebuie sa-l creada sau nu. Ori tocmai in acest tip de presupusa tulburare (tulburarea deliranta sistematizata), psihiatrul are nevoie de parerea celor din jurul potentialului « pacient ». Daca ei ar spune ferm ca e imposibil sa fie adevarat ceea ce  povesteste John, atunci ceea ce spune acesta este un delir. Daca insa o parte semnificativa din grupul din care face parte John impartaseste aceleasi credinte, atunci John e sanatos.

Inca un lucru. Nu rationalitatea distinge gandirea normala de delir. Logica delirului e adesea bine articulata. Premisele sunt de obicei aberante. Dar premisele tin de credinte. Puteti demonstra ca nu exista extraterestri ? Sau ca exista ? Puteti doar crede una sau alta.

Speranţă + serotonină


Am mai vorbit despre efectul placebo si am sustinut ideea ca  are si o componenta biologica (nu este « doar in mintea mea »). In ultimul deceniu, medicamentele antidepresive s-au comportet din ce in ce mai prost in comparatie cu placebo; de fapt pacientii tratati cu placebo s-au vindecat in proportii din ce in ce mai importante. O ipoteza interesanta asupra modului de actiune al antidepresivelor propun Patrick Bracken si Philip Thomas in postpsychiatry – mental health in a postmodern world (Oxford University Press, 2005). E o formulare provocatoare, ca multe altele, de altfel, in acest volum neconventional si ponderat in acelasi timp.

« Ipoteza noastra este ca o proprtie substantiala a efectului terapeutic al medicamentelor antidepresive este tot biologic [ca raspuns al corpului acelei persoane la simplul fapt de a lua un medicament], dar procesul de vindecare are loc pe alte cai decat cele pe care le propun cei mai multi psihofarmacologi. Procesul nu incepe cu efectele medicamentului asupra nivelurilor neurotransmitatorilor, ci cu instilarea sperantei, cu adunarea curajului si cu generarea motivatiei. Orice schimbari ale neurotransmitatorilor sunt cel mai probabil consecutive acestor modificari. »

Asadar, intai speranta, apoi serotonina. Se pare ca impreuna duc la rezultate optime.

In memoriam Sigmund Freud


In Memory of  Sigmund  Freud e un poem de W.H. Auden. Mi-a fost semnalat de o veche prietena din America, psihiatru cu vocatie si cititoare pasionata de poezie, cum eu nu mai cunosc in timpul nostru. Mi-ar fi placut sa o traduc în întregime, dar se pare ca depaseste puterile mele de amator (si de poezie si in traduceri). Poate ma ajuta cineva. Textul original complet il gasiti aici.

Dau, totusi, mai jos si incercarea mea, care se opreste la inceputul strofei a treia.

Când sunt atâţia pe care va trebui să-i plângem, / când durerea a fost facută publică şi expusă / criticii unei întregi epoci / fragilitatea conştiinţei şi angoasei noastre, // despre cine vom vorbi? Pentru fiecare zi în care mor / printre noi, despre aceia care ne fac câte un bine, / care ştiu că nu a fost niciodată destul, dar / au sperat să îmbunătăţească un strop din ceva trăind. // Aşa a fost acest doctor: chiar şi la optzeci el dorea / Să gândească despre viaţa noastră […]

 

3 psihiatri, 4 diagnostice


Un cunoscut psihiatru vienez a publicat recent un articol intitulat « Psihiatrii – o specie în pericol ? »  în care se întreabă dacă psihiatria va apuca sfârşitul celui de-al treilea secol de existenţă (cronologia adoptată de autor coincide cu cea pe care o prezint în serialul Psihiatria 201); nu lipsesc argumente foarte pertinente pentru o criza a psihiatriei. Unele dintre ele însă pot fi aplicate în mod egal medicinei în general. O problemă reală este variabilitatea mare a teoriilor psihiatrice. « Întreabă 3 psihiatri şi vei primi 4 raspunsuri » e o formulare plastică a  a acestui gen de problemă. Însă din ce în ce mai des mi se întâmplă să aud şi « am fost la cinci doctori şi mi-au spus că nu am nimic ». Chiar şi în statistici şi-a facut loc o rubrică din ce în ce mai consistentă de « simptome fără o explicaţie medicală suficientă ». Vor ramâne aşa până când vom accepta reunirea minţii şi a corpului. Când vom accepta că nu există o separaţie netă între ceea ce ar fi, chipurile, « doar în capul meu » şi ceea ce se petrece în corpul meu.

Reîntoarcerea psihiatriei în curentul principal al unei practici medicale redevenite umaniste e şansa salvarii ambelor specii. Ar fi şi o reîntoarcere la origini: Reil, cel care a  propus prima programă a unei facultăţi moderne de medicină, în 1810, credea ca medicii cei mai buni trebuie sa aibă solide cunostinţe de psihiatrie.

J.C. Reil are cont pe Facebook!


Nu am cont pe Facebook asa ca nu am putut sa intru in contact cu unul dintre personajele mele favorite: Johann Christian Reil, cel care a (re)inventat, in 1808, termenul Psihiatrie in intelesul sau modern, cel care trebuia sa fie pastor si a fost primul profesor de psihoterapie, cel care a publicat prima revista de psihologie. Si, nu in ultimul rand, a murit luand medicina foarte in serios: a contractat un tifos ca urmare a ingrijirii efective a miilor de raniti ramasi pe campul de lupta dupa batalia de la Leipzig (numita emfatic Batalia Natiunilor), in 1813; generalii coalitiei antinapoleoniene au sarbatorit victoria, Reil a ramas alaturi de victimele celor 3 zile de masacru. Riscandu-si si pierzandu-si viata. Desi avea rang de general: era medicul sef al armatelor aliate din dreapta Elbei.

Cei care puteti, dati-i un « like » si din partea mea. Gasiti mai multe informatii despre istoria psihiatriei create de Reil si in serialul pe care il public sub numele de Psihiatria 201.

Nous, logos, psyche


Recent Asociatia Psihiatrica Americana a prezentat oficial draftul preliminar al DSM – V (Manualul Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mintale). In mai 2013, cand va fi publicat, se vor incheia 13 ani de lucru la acest manual; s-au batut muntii in capete si a iesit un soricel – marile schimbari anuntate nu s-au mai produs. DSM ramane aceeasi carte de bucate: practica, eclectica, ateoretica; marele ei avantaj e ca permite comunicarea intr-un limbaj simplu si care poate fi invatat repede. Imi doresc mai mult de-atat. Mi-a trecut prin minte ideea unui sistem de clasificare care sa porneasca de la tripartitia antica a mintii: nous, logos, psyche. Un sitem cu 7 categorii ar putea fi destul de specific pentru tulburarile mintale cunoscute. Ar suna cam asa: tulburari noetice, tulburari logotice, tulburari psihotice, tulburari logonoetice, tulburari psihologotice, tulburari psihonoetice,  tulburari psihologonoetice. O sa revin cu un articol mai detaliat pe tema asta.