Patru învăţaţi calatoreau prin deşert cu o caravană. Seara stăteau în jurul focului şi povesteau. Toţi erau plini de admiraţie faţă de cămile. Le admirau puterea şi găseau că răbdarea lor umilă e aproape de neînţeles. « Haideţi să scriem despre acest animal sau să desenăm ceva care să laude şi să onoreze cămila » – spuse unul dintre ei. Spunând aceste cuvinte, luă un sul de pergament şi intră într-un cort luminat de o lampă cu ulei. După câteva minute, ieşi şi îşi arătă opera celor trei prieteni ai săi. Desenase o camilă care tocmai se ridicase din poziţia de odihnă. Cămila era atât de bine desenată, că ai fi putut crede că era vie. Următorul bărbat intră apoi în cort şi ieşi curând. Aducea o scurtă descriere a foloaselor pe care cămilele le aduc caravanei. Al treilea scrise un poem încântător. Al patrulea intră în cele din urmă în cort şi le interzise celorlalţi să îl deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul se stinsese şi ceilalţi dormeau deja. Dar din cortul slab luminat mai venea încă zgomotul penelului scrijelind. A doua zi îl aşteptară la fel de zadarnic. La fel şi în ziua a treia şi a patra. Aidoma stâncilor care se închiseseră în urma lui Aladin, cortul îl ascundea pe cel de-al patrulea învăţat. În sfârşit, în ziua a cincea, intrarea cortului se deschise şi cel mai silitor dintre silitori ieşi afară, mort de oboseală, cu ochii încercănaţi şi obrajii slăbiţi. Bărbia îi era încadrată de o barbă aspră. Cu paşi osteniţi şi o faţă de parcă ar fi mâncat lămâi verzi, se apropie de ceilalţi. Aruncă obosit pe covor un mănunchi de pergamente. Pe exteriorul primului sul scrisese cu litere mari: CĂMILA PERFECTĂ SAU CUM AR TREBUI SĂ FIE O CĂMILĂ…
(în Nossrat Peseschkian – Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)
DAN GHENEA 