Se pare ca tot am castigat ceva vizionand The Man from Earth (care, pe ansamblu, mi s-a parut o supa pozitivista reincalzita la foc domol de budism tibetan californizat, cu arome de New York stangist libertarian). Personajul care mi-a atras atentia a fost psihiatrul (in film este numit « psychologist », dar un psiholog nu ar avea cum sa ameninte cu internarea nevoluntara, asta e sigur o treaba neplacuta din fisa de post a unui psihiatru). Sa vedem cum ajunge in scena.

John Oldman, profesor la universitate se hotaraste brusc sa plece. Prietenii lui afla totusi si ii pregatesc o petrecere surpriza. Vor sa stie motivul mutarii. Si  primesc urmatoarea poveste: John s-a nascut in paleolitic, a crescut si s-a maturizat pana la 35 de ani, iar de atunci nu mai imbatraneste; ca sa nu starneasca suspiciuni, se muta la fiecare 10 ani; a trecut astfel prin multe locuri si timpuri; tocmai a implinit 14 000 de ani.

Psihiatrul este chemat de catre unul dintre prieteni, care crede ca John are o tulburare mintala. E interesant insa ca toti se asteapta ca psihiatrul (Will) sa le spuna daca John spune sau nu adevarul, daca e rational sau irational, daca trebuie sa-l creada sau nu. Ori tocmai in acest tip de presupusa tulburare (tulburarea deliranta sistematizata), psihiatrul are nevoie de parerea celor din jurul potentialului « pacient ». Daca ei ar spune ferm ca e imposibil sa fie adevarat ceea ce  povesteste John, atunci ceea ce spune acesta este un delir. Daca insa o parte semnificativa din grupul din care face parte John impartaseste aceleasi credinte, atunci John e sanatos.

Inca un lucru. Nu rationalitatea distinge gandirea normala de delir. Logica delirului e adesea bine articulata. Premisele sunt de obicei aberante. Dar premisele tin de credinte. Puteti demonstra ca nu exista extraterestri ? Sau ca exista ? Puteti doar crede una sau alta.