Étiquette : Romania

Codru-i frate cu românul?


Les paradisiaques (de Pascal Quignard) statea pe birou de mai bine de doua saptamani. Era prea groasa pentru o lectura de seara si era prea grea ca sa o car dupa mine pentru o lectura de  zi.

In seara asta am deschis-o la intamplare si am citit textul intitulat, oarecum impropriu, Capitolul 37 – Alexis fiul lui Eufemianus; dupa care am citit, cu pofta, si in dreapta si in stanga capitolului 37.

Ma opresc putin pentru a pune aici (traduse rapid) cateva randuri din capitolul 43 (Locul nimanui).

Sylvanus era zeul roman al frontierelor. La origine, el era, mai exact, zeul lizierelor padurilor. Romanii defineau padurea drept «ceea ce nu apartine nimanui». Res nullius.

«Locul nimanui». Locus neminis.

Cuvântul latin nemus (care desemneaza padurea) vine de la nemo (nimeni). Res nullius [ceea ce nu apartine nimanui] se contrapune res publica [ceea ce este public].

Mi-a venit in minte clişeul « codru-i frate cu românul ». Dacă ar fi adevarat, ar insemna ca românul se simte bine in «locul nimanui». Asta ar explica multe. De exemplu faptul ca România arata ca tara nimanui.

Vocea poporului


Fișier:Coat of arms of Principality of Romania (1867-1872).svgVocea poporului Ne-a chemat la domnia tarilor unite Moldova si Ţara Românească prin plebiscitul de la 8/20 aprilie 1866 (in ziua aniversara a nasterii noastre de la 8/20 aprilie 1839) si prin votul dat de Adunarea electiva la 1/13 mai acelasi an.

Rezultatul oficial al referendumului din 8/20 aprilie 1866 : 685.966 de voturi pro si 224 contra; prezenta la vot 85%

Votul Parlamentului, prin care s-a hotarat că voința Principatelor este aceea de a fi unite sub domnia ereditară a unui principe străin (in persoana lui Carol Ludovic de Hohenzollern, proclamat domn sub numele de Carol I): 109 de voturi pentru, 6 voturi contra.

A palavra


TâniaTomé (Mozambic)

A palavra quer deitar-sett
sozinha, reflexa
contemplar devagar
o sol morre ao silêncio
Não há pressa, não há medo
A palavra quer morrer
quantas vezes for preciso

(Cuvântul vrea să se întindă/ singur, reflectat/ să contemple încet/ soarele moare oferit tăcerii/ Nicio grabă, nicio frică/ Cuvântul vrea să moară/ de câte ori e nevoie )

Si ceva compus, scris si cantat tot de TâniaTomé – Amar e bom.

Poezia asta mi-a adus aminte niste randuri de demult:

Cuvintele mor de sete/ pe buzele noastre// Uscate sunt/ buzele/ sau cuvintele?

Cu ocazia Zilei Internationale a Poeziei.

Cartea săptămânii (XVII)


boiaAm scris anul trecut (aici) despre o carte a domnului profesor Boia pe care nu am citit-o: De ce este România altfel?. 

Saptamana aceasta am recitit Pentru o istorie a imaginarului, scrisa in franceza in urma cu 15 ani,  si mi-am dat seama ce era fundamental disonant in De ce este România altfel?: autorul trateaza in registrul realului (România este altfel), ceea ce tine de domeniul imaginarului (despre România se spune că, …se crede că; România pare că ). Diferenta pe care chiar Lucian Boia o ilustreaza, cu numeroase exemple, in Pentru o istorie a imaginarului.

Pentru o istorie a imaginarului e o carte supla, dar condensand multa informatie (si nu rareori luata de pe carari mai putin batatorite), e bine sistematizata fara a deveni arida, e adesea provocatoare, fara a fi insa extravaganta.

Cateva extrase aici

Voce înaltă, corp (prea) terestru


Mă bucur că un contratenor a avut succes la public in finala nationala pentru Eurovision.

Totusi, corpul nu il asculta la fel de bine ca vocea pe Florin Cezar Ouatu; sau poate ca expresia corporala nu este la fel de bine educată ca vocea.

Ca sa ilustrez ce vreau sa spun, va invit sa il ascultati pe Cezar cantand Vivaldi (aici) si pe Vitas cantand o arie din Lucia de Lamermoor (aici), apoi pe Vitas, cu hitul din 2000, Opera #2 si (aici) din nou pe Cezar, cu It’s my life (aici), melodia castigatoare la selectia nationala pentru Eurovision 2013.

Iar daca ar fi sa cautam o voce de contratenor care sa cante ceva in româneste, dam tot peste … Vitas. Lie, ciocarlie, intr-o interpretare neasteptata – aici.

Caut republican fără prejudecăti…


… pentru o polemică serioasă.

I-as propune pentru inceput 4 intrebari:

In România,
1. Presedintii au fost echidistanti politic?
2. Presedintii au avut prestigiu international?
3. Presedintii au fost adevarate simboluri nationale?
4. Presedintii au fost educati corespunzator pentru rolul lor?

Ofer reciprocitate: sa aleagă, la randul lui, cele mai incomode intrebari pentru un sustinator al monarhiei constitutionale in România.

Opt minute la Stalingrad


« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră  să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si  destin, p.667)

In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si  destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.

« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.

Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)

80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…

« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta  si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)

Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al  lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:

« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să  alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)

Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.

La Multi Ani, popor român!


Am mai spus (aici si aici)  de ce nu cred ca 1 decembrie nu e potrivita ca Zi Nationala. Oricum, nu in dauna zilei de 10 mai (argumente aici, aici, si aici). In orice caz, nu fara Coroană.

Cred însa ca am putea marca, intre 27 noiembrie si 3 decembrie, « Saptamana poporului român ». Cu regret pentru greseli, cu recunostinta pentru eroi si pentru martiri, cu incredere ca putem continua constructia politica si morala a bunilor nostri.

Iata propunerea mea:

27 noiembrie – « Ziua Căintei » – ziua cand ne cerem iertare pentru uciderile, minciunile si furaciunile dintre noi (amintirea mortii profesorului Nicolae Iorga, omorat in padurea de la Strejnic in noaptea de 27 noiembrie 1940)

28 noiembrie – « Ziua deportaților si desțăraților si exilatilor » (amintirea unirii « pe vecie » a Bucovinei cu Regatul Romaniei – 28 noiembrie 1918 ; pomenirea dreptei regine Elena, trecuta la cele vesnice la 28 noiembrie 1982, departe de tara)

29 noiembrie – « Ziua continuitatii si a înnoirii » (pomenirea trecerii la cele vesnice – pe 29 noiembrie 1852, la Palermo, in exil – a istoricului si revolutinarului Nicolae Balcescu, parinte fondator al natiunii moderne, dar si istoricul care ne-a dat Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, carte care a inspirat generatii de luptatori pentru unitatea romanilor).

30 noiembrie – « Ziua Martirilor » (Sf. Ap. Andrei, protector al poporului român, a fost martir pentru credinta; sa-i celebram in aceasta zi pe toti romanii care au suferit si au murit pentru credinta lor)

1 decembrie – « Ziua Renasterii, Unirii si Concordiei » (1 decembrie 1918, stil vechi si stil nou:reintoarcerea in Bucuresti a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, dupa ce statul român fusese in pragul disparitiei; Declaratia de la Alba-Iulia, proclamand unirea Transilvaniei cu Regatul României, dar si garantarea drepturilor minoritatilor)

2 decembrie – « Ziua Moldovei » (la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratica Moldoveneasca, care se va uni cu Regatul României la 27 martie 1918, cand teritoriul neocupat al tarii coincidea cu Moldova). Daca vom uita Basarabia, uitat sa fie numele nostru!

3 decembrie – « Ziua Civismului » (la 3 decembrie 1861 se deschid lucrarile Camerelor Principatelor Unite, care vor vota formarea unui guvern unic la Bucuresti; peste cateva luni va fi adoptat oficial numele România)

Pe-al nostru steag e scris unire!


Nefericit ales titlul campaniei « E scris pe tricolor unire ».

Titlul original al cantecului era « Pe-al nostru steag e scris unire! »

Pe muzica lui Ciprian Porumbescu, au fost puse in timpul comunismului versuri noi, « revolutionare », si a rezultat « E scris pe tricolor unire ».

Foarte frumoasa melodie a lui Porumbescu este cantata de 100 de ani ca imn national al Albaniei. Pe versuri de Aleksander Stavre, nemodificate (poezia a fost publicata prima data intr-un ziar albanez din  Sofia si a aparut in volumul Vise si plansete la Bucuresti, unde autorul si-a trait cea mai mare parte a vietii  ). La Multi Ani, Albania!

Ubi bene, ibi patria


Acolo unde este bine, acolo este patria.

Acest dicton e interpretat adesea in cheie joasa: « deviza celor care, pentru avantaje materiale,  pierd sentimentul respectului şi al dragostei de ţară ».

Si totusi…

Acolo unde iti este bine, acolo iti este patria. Cum te-ai putea simti acasa acolo unde iti este rau?

Dar binele si raul sunt interioare, nu exterioare.

Binele creste in inima ta atunci cand oamenii apropiati iti deschid ochii asupra lucrurilor frumoase ale lumii, frumusete pe care nici o rautate efemera nu o mai poate strica.

Binele creste din capacitatea de a admira oamenii dimprejurul tau. Si daca vezi la acesti oameni sentimentul datoriei fata de altii, te simti si tu dator fata de cei care iti daruiesc astfel cel mai important lucru: inceputul unei povesti cu sens.

Nu sunt mândru ca sunt român. Mândria e un fel de a-ti ciopli idoli dupa chipul si asemanarea ta. Nu vreau sa particip la un astfel de cult.

Simt insa ca sunt dator unor oameni foarte diferiti care au crezut si cred intr-un proiect numit România. Acest proiect a fost unul care a creat caractere, modele, povesti de viata pline de miez.

Sunt recunoscator oamenilor care m-au facut om. Cerul lor e si cerul meu, pamantul lor e si pamantul meu.

Si mi-e bine. Nu in fiecare zi.

Acolo unde imi este bine, acolo imi este patria.

Aceste ganduri au fost puse in miscare de un articol al lui Marius despre mandria de a fi roman. Multumesc, frate, si sunt bucuros ca esti un român bun!