Întrebări de restructurare ale unor expresii conflictogene:
„Eu am dreptate, tu nu” – „Prin ce se deosebeşte părerea mea de a ta ?”
„El nu e în stare să facă nimic” – „Ce ştie el să facă ?”
„Este imposibil” – „Ce ar trebui să se întâmple ca să fie posibil ?”
„Nu vreau să rămân singură” – „Ce ţi-ai dori ?”
„Munceşte prea puţin” – „În comparaţie cu ce?”
„Întotdeauna întârzie” – „Sunt situaţii în care nu întârzie ?”
„Ea niciodată nu e atentă” – „Cum poate fi motivată să fie mai atentă?”
DAN GHENEA 
Sunt geniale . Ar trebui predate in scoala si astfel toti am avea de castigat.
Le-am predat in traininguri de comunicare pentru adulti. Dar aveti dreptate, mult mai potrivit ar fi sa se invete abilitati de comunicare in scoala.
Cuvintele sunt bune, sunt necesare, desi imperfecte mijloace de comunicare. Nu e vina lor ca noi le golim de inteles, folosindu-le ca sa ne ascundem frica, vulnerabilitatea, frustrarea, oboseala, mahnirea.
Se vorbeste prea mult si se comunica atat de putin, nu credeti? Reusim cu greu sau chiar deloc sa ajungem unii la altii, in ciuda atator mijloace actuale de comunicare. Comunicarea adevarata inseamna sa fii vulnerabil, sa te dezbraci de orgoliu, de neincredere, de frica, sa iti asumi riscul de a ramane neinteles, refuzat, ranit. Ori…….
Cuvintele sunt nespus de frumoase. Am aici dovada. 🙂
Poveste sentimentală – Nichita Stanescu
« Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput. »