A fost o şansă ca la chiar prima oră de de lucrări practice de biofizică (in prima săptămână de facultate) să  descopăr modelul pe care voiam să îl urmez ca medic.

Văzusem manualul de lucrări practice si mă asteptam la o mare plictiseala lăbărţata pe trei ore. Surpriza a fost totala. Mai intai am fost invitati sa vorbim noi. Despre noi insine. Prezentarile au scos la iveala ca asistentul nostru era pasionat de etimologii, toponimii si onomastici. (Asistentul avea titlul de sef de lucrari; intr-o lume normala ar fi fost demult profesor) Discutia curgea lin si confortabil, chiar daca avea uneori turnuri surprinzatoare. Profesorul stia sa puna intrebari si sa dea raspunsuri intr-un mod in care simultan instruia si delecta.

Atunci am capatat o porecla care mi-a alimentat in mod substantial increderea in mine si a influentat modul in care mi-am dorit de atunci incolo sa practic medicina. Profesorul mi-a spus ca am aerul unui mandarin fericit si a repetat formula, folosind-o in locul numelui, de cateva ori in cursul acelei intalniri. Vazuse in mine, inaintea mea, o anumita liniste interioara.

Abia dupa ce am iesit de la ore am aflat ca doctorul Dimoftache avea un pseudonim literar: C.D. Zeletin. Pseudonim care, trebuie sa recunosc, nu imi spunea inca nimic in acea dupa-amiaza de octombrie a anului 1986. Un coleg de grupa mi-a spus ca este inca in librarii volumul  Poezii de Michelangelo, in traducerea lui C.D. Zeletin. Dar deja stiam ca trebuie sa fie un medic deosebit, un om de stiinta remarcabil si un fin poet inainte sa fi citit un rand din volumul pe care mi l-am luat chiar in acea dupa-amiaza si inainte sa fi stiut ceva despre cariera sa in medicina si stiinta.

“Medicul se asociază, de altfel, atât de fericit în d-ta cu poetul, şi acesta din urmă dispune de o vibraţie atât de exaltantă la atingerea tuturor înfăţişărilor lumii, încât sunt sigur că vei şti să distilezi uimirea şi bucuria chiar din substanţa existenţei celei mai cenuşii” (Tudor Vianu, intr-o scrisoare catre C. D. Zeletin)

Intr-adevar, Profesorul Dimoftache stie sa distileze uimirea si bucuria existentei. Si are arta de a le transmite si altora aceasta stiinta alchimica a dobandirii pietrei de echilibru a zilei ce nu va mai fi niciodata cenusie.

Cele 40 de ore cu C. D. (Zeletin) au fost un dar nepretuit la inceput de drum.