În dreptul meu la soare, cu-ntunecată credinţă
Cred şi-l strig către ceruri, goale de orice fiinţă
Zile treizeci şi două-ai stat ascuns pe după văluri
Ca un sultan opioman fumând fără dorinţă
Cu rece ironie azi, un ceas te-arăţi pentru milogi,
Lumină-mparţi fără folos şi fără cuviinţă
Nori de metal tăiară iar lumea de jos de tine
Şi tu ai vrut, de după uşi, să îmi transmiţi sentinţă:
Ai fost nebun de ai crezut că drept ţi se cuvine,
Lumina fără preţ de sus s-o bei în neştiinţă
O dormi nătâng când o primeşti, doar când n-o ai e lipsă
Şi nici atunci n-o vrei cu dor, doar pentru folosinţă.
Nu ştiu dacă mâine va fi soare iar, o oră măcar,
În minte voi face curat şi-l aştept cu credinţă