Cu Despre dragoste mi s-a întâmplat acelaşi lucru pe care îl păţesc de fiecare dată cu Stendhal. Nu vreau să  citesc Stendhal dar o fac iarăşi şi iarăşi. In ciuda vanitătii autorului, în ciuda ideilor peste care s-a pus praful a două secole, domnul Beyle m-a prins de fiecare dată pentru că ştie să spună o poveste şi are un simţ foarte ascuţit al observaţiei.

Cu un spirit atât de pătrunzător, până şi vanitatea îl serveşte mai mult decât îl încurcă. În Despre dragoste,  de pildă, are superbia de a începe de-a dreptul şi fără menajamente cu o clasificare a felurilor de iubire. Zice că sunt patru:

1. Iubirea-pasiune
2. Iubirea de bun-gust
3. Iubirea fizică
4. Iubirea din vanitate

Merită citată descrierea iubirii de bun-gust:

« E un tablou în care totul, până şi umbrele, trebuie să fie roz, în care nu trebuie să intre nimic dezagreabil, sub niciun pretext […] Un bărbat de condiţie bună ştie dinainte ce trebuie să facă şi la ce se poate aştepta în toate fazele acestei iubiri; nimic nefiind pasional sau imprevizibil, el are adesea mai multă delicateţe decât iubire adevărată […]; [iubirea de bun-gust] e ca o miniatură drăguţă şi rece pe lângă un tablou de Carracci; şi, în timp ce iubirea-pasiune ne poartă de-a curmezişul propriilor noastre interese, iubirea de bun-gust ştie să li se conformeze întotdeauna. »