« Tălmaciul comandă lasagna şi due bicchiri. Isolda îl învaţă să ciocnească italieneşte. Trebuie să spună:

– Cento giorni come questo!

Ei beau pentru ca aceşti stropi, care alung până la picioarele lor goale, zgomotul ploii, pisica roşcată, italianul de la masa vecină care şi-a îndesat telefonul între ureche şi umăr, pentru că aşa e mai uşor să explice cu mâinile – pentru ca toate acestea să se repete de o sută de ori. »

« Luaseră atunci cina la Ulpia, chiar deasupra forului lui Traian, stătuseră pe terasa descoperită[…] Jos, departe, la vreo opt sau zece metri – acolo timpul se măsoară în metri – se afla Roma antică, mai bine zis, cioburile ei – fiecare ruină era luminată. Coloanele erau prăvălite ca nişte oase roase de măduvă »

« În somn, Isolda îşi aruncase cearşaful, în lumina lunii pielea ei strălucea, acoperită de broboane. Şi tălmaciul s-a gândit atunci că e nevoie de multe pentru a te simţi fericit: să fii puţin cherchelit de grappa, de Roma, de iubire, de luna strălucitoare de afară care atârnă ca şi cum e o coadă de şopârlă ascunsă după un nor, după o frunză, să adormi cu femeia asta şi să ştii că mâine va fi dimineaţă, şi nu pur şi simplu o dimineaţă, ci o dimineaţă la Roma, când simţi acut că ai foarte puţin timp şi nu poţi să pierzi nicio clipă, că trebuie să te duci repede să te cufunzi în acest oraş. »

(Mihail Şişkin – Părul Venerei)