Auteur : Dan Ghenea

Desert cu empatie


Trebuie să recunosc: aveam fantezii cu mine în rol de salvator al relaţiei lor. Aveau un terapeut cunoscut, dar nu părea să fi reuşit ceva. Aşa că merita să încerc. Nu se ştie de unde sare iepurele.

Dar iepurele a sărit din bucătăria lui Ganero. I-am spus lui Ganero că am ceva indicii pentru jumătate din ingredientele supei intimităţii. Ganero aduse hârtia pe care scrisesem cele nouă ingrediente.

– Pe lista ta, zise Ganero uitându-se la mine, la mijloc e empatia. Asa că azi avem desert. Am pregătit ceva care iese bine doar dacă înţelegi cum se vede lumea din papucii celuilalt… Sper să tăceţi un sfert de oră şi să savuraţi atent acest tiramisu. Tiramisu nu înseamnă „ia-mă şi du-mă întru-un loc vrăjit”, ci mai degraba „înţelege-mă şi vom merge împreună”.

………………………………….(textul complet al episodului 6 din Supa intimităţii îl puteţi citi pe Ralix.roaici)

Roua zilelor (săptămâna 5 -11 aprilie)


  1. Greutatea lumii/e dragostea./ Sub povara/ singurătăţii,/ Sub povara/ frustrării/ greutatea,/ pe care noi/ o purtăm/ e dragostea. (Allen Ginsberg, poet american, 1926 –  5 aprilie 1997)
  2. Cădem,/ Victime ale războiului toţi,/ Pentru că nu ne mai putem auzi cuvintele (J. P. Clark, poet nigerian, n. 6 aprilie 1935)
  3. Era o dimineaţă de april: curat şi proaspăt/ Pârâiaşul, savurându-şi puterea,/ Fugea cu iuţeală de tânăr bărbat (William Wordsworth, poet englez, 7 aprilie 1770 – 1850)
  4. Eu îţi voi da/ Nişte perle de ploaie/ Venite din ţara/ Unde nu plouă (Jacques Brel, cantautor belgian, 8 aprilie 1929 – 1978)
  5. Tânără Iubire tolănită visează;/ Dar cine oare îi va spune visul? (Dante Gabriel Rosetti, poet englez,  1828 – 9 aprilie 1882)
  6. Căci ce e răul dacă nu un bine chinuit/ de propria sa foame şi de setea sa? (Khalil Gibran, poet libanez şi american,  1883 – 10 aprilie1931)
  7. A fost un vis,/ Un vers,/ O melodie,/ Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…(Ion Minulescu, poet român, 1881 – 11 aprilie 1944)

N-ar fi fost nevoie de piroane…


De ce trebuia sa fie un prieten

Cel care a ales să-l trădeze pe Domnul?

Şi de ce a folosit un sărut pentru a arăta

Că nu pentru asta există un sărut?

Doar un prieten poate trăda un prieten

Un străin nu are nimic de câştigat

Şi doar un prieten poate ajunge atât de aproape

Încât să poată cauza atâta durere

Si de ce trebuia sa fie o coroană de spini îndesată pe fruntea lui?

Trebuia să fie o coroană de spini pentru că

Pentru tot ce căutăm pentru a iubi

Tot ce ne poate da lumea e un spin

Si de ce trebuia sa fie o cruce grea?

Şi de ce a trebuit să-l prindă cu piroane?

Iubirea l-ar fi ţinut oricum acolo…

Avatar de Nico RusNico Rus

Voir l’article original

Cina cea de taină şi cunoaşterea dogmatică


Cina cea de taina este evenimentul mistic fondator al comunităţii creştine. Apostolii lui Hristos au răspândit un nou mod de a trăi în lume. Elementul ritual care distingea comunităţile creştine primare era adunarea în jurul mesei.

Această convivialitate a definit mentalitaţi şi instituţii sociale şi politice care au ajuns până în zilele noastre – v-ati gândit că a discuta şi (eventual) a rezolva probleme la o « masă rotundă » e o formă mentală creştină?

Poate va fi mai evident dacă voi aminti că forma otomană corespondentă este « divanul »- conceptul a pătruns şi în Ţările Române şi s-a menţinut atâta vreme cât a ţinut influenţa politică otomană. Revenirea României în Europa a însemnat şi trecerea de la « divan » (Divanurile ad-hoc de la 1857 fiind ultimele care au folosit numele turcesc) la « adunare »( Adunările elective de la 1859, de exemplu). De menţionat că  « adunare » este traducerea termenului elin ecclesia, care a fost preluat de latina târzie cu sensul de « comunitate a credincioşilor ». « Adunarile », ca forme politice moderne, sunt, desigur, laice, dar forma laică păstrează urma matricei creştine (de exemplu, existenţa unor valori asupra cărora votul nu are putere – lucru care ar fi fost uimitor pentru un atenian din vremea lui Pericle – sau  regula majoritatii calificate, de două treimi, pentru legile « organice »)

Am vorbit până aici despre « cină » ca formă care modelează încă existenţa în lume a civilizaţiilor cu matrice creştină. Să vorbim puţin şi despre implicaţiile « tainei ». Nu despre ce este dincolo de taină, ci ce este dincoace: cum s-a dezvoltat gândirea ştiinţifică creştină pornind de la dogmele creştine.

Una dintre teoriile curente azi e că gândirea ştiinţifică s-a dezvoltat în ciuda şi împotriva dogmelor. Adevărul e că gândirea ştiinţifică a fost adesea anticlericală, dar, cel puţin până în secolul XIX, rareori antireligioasă – chiar şi Darwin a trăit şi a murit în pace cu biserica sa.

În secolul XIX a fost inventat termenul « Renaştere », Jules Michelet fiind primul care l-a folosit; ideea că artele şi ştiinţele Greciei antice ar fi renăscut după un mileniu de obscurantism creştin a fost una dintre marile fraude intelectuale ale acestui secol XIX, perpetuată în cultura de masă până în zilele noastre.

Leonardo da Vinci, exemplu de om renascentist, nu poate fi conceput în afara moştenirii creştine. Inclusiv, sau mai ales, în ceea ce priveşte partea ştiinţifică a operei sale.

Să începem chiar cu celebra frescă Ultima Cena. Liniile de perpectivă converg în chipul lui Iisus – Leonardo foloseşte tehnica perspectivei pentru a pune in evidenţă un simbol creştin fundamental (Calea, Adevarul si Viata).

Dar putem spune şi altfel: tehnica perspectivei a fost posibilă doar după ce dogmele creştine au facut posibila notiunea de infinit. Infinitul nu e conceptibil (cel puţin nu ca noţiune matematică şi fizică) în gândirea greacă antică. Pentru Euclid, ideea unor paralele care se întâlnesc la infinit nu avea sens. Prima anticipare a geometriilor neeuclidiene e tocmai tehnica perspectivei – invenţie a aşa-zisei Renaşteri. De fapt, această perioadă este începutul dezvoltării unui nou tip de ştiinţă, una care depăşeşte raţionalismul static al gândirii antice. Această nouă ştiinţă are la bază dogme care circumscriu şi fac utilizabil non-raţionalul, non-reprezentabilul şi infinitul.

Iar pentru cine mai crede că dogmele creştine sunt inamicii ştiinţei şi că mileniul în care au fost elaborate a fost unul întunecat, o să deschid chiar Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, scrisă în secolul VIII al erei creştine.

« Nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile şi nici toate cognoscibile … Altceva este cognoscibilul şi altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea »

« Cognoscibil », « exprimabil » sunt termeni cu care ştiinţa greacă nu-şi bătuse capul (Socrate, cu al sau « stiu ca nu stiu nimic », e o exceptie si un scandal in filosofia greaca – nu intamplator il puteti gasi zugravit pe peretii multor biserici ortodoxe). De fapt, Atena ratiunii nici nu îşi putea închipui un cosmos care să aibă părţi ce nu pot fi cunoscute raţional. Euclid a luat drept punct de pornire nişte « evidenţe » empirice şi raţionale pe care le-a numit axiome. Ştiinţa creştină a procedat invers: a verificat consecinţele practice ale acceptării unor dogme care nu puteau fi înţelese raţional.

Iată câteva exemple:

1. Infinitul. 

« Este evident că Dumnezeu este necorporal. Căci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă…?… Dacă Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul că Dumnezeu străbate prin toate şi umple toate, după cum spune Scriptura: „Nu umplu Eu, oare, cerul şi pământul, zice Domnul? »… Dar dacă unii zic că Dumnezeu este un corp imaterial, ca aşa-numitul, de înţelepţii greci, al cincilea corp, vom spune că este cu neputinţă, deoarece, negreşit, el se va mişca ca şi cerul. Căci acesta spun ei că este al cincilea corp. Cine este, însă, acela care îl mişcă pe acesta? Căci tot ce se mişcă este mişcat de altcineva. Şi pe acela, cine? Şi aceasta la infinit, până vom ajunge la ceva nemişcat. » (Ioan Damaschin, op. cit.)

Matematica, astronomia, filosofia cosmologică greacă se bazaseră  pe finit, pe măsurabil, pe corpuri ideale şi forme perfecte. Poliedre regulate, sfere, numere raţionale, armonii şi proporţii, aceasta era ţesătura cosmosului grec. Grecii antici erau perfect opaci la ideea de infinit. Dogma dumnezeului infinit şi necorporal a generat  matematici şi fizici la care anticii nu aveau acces.

2. Forţa. Newton nu avea niciun dubiu: gravitaţia este Dumnezeu. Trebuie spus din capul locului că Newton a căutat o lege fizică universală pentru că ştia că trebuie să existe. Aristotel, de exemplu, nu o căutase pentru că universul lui era compus din corpuri care aveau fiecare proprietăţi distincte (de exemplu, piatra avea « proprietatea » căderii, deci nu era nevoie de o forţă externă).

« Prin urmare Dumnezeu se numeşte „minte », „raţiune », „duh », „înţelepciune », „putere », pentru că este cauza acestora, pentru că este imaterial şi pentru că este atoatelucrător şi atotputernic. »(Ioan Damaschin, op. cit.)

Cu alte cuvinte, existenţa unei legi a atracţiei universale a fost mai întâi presupusă de misticul Newton pe baza a trei elemente dogmatice:

  • trebuia să existe o lege pentru că Dumnezeu este « mintea »
  • trebuia să fie vorba de o forţă de atracţie pentru că Dumnezeu este « puterea » care menţine (atoatelucrător) ordinea lumii
  • trebuia să fie universală pentru că Dumnezeu este unic şi suveranitatea sa e universală (acesta e sensul dogmatic al termenului « atotputernic », nu că Dumnezeu poate « orice », ci că « poate tot ceea ce vrea »)

3. Natura duală a luminii. Undă şi corpuscul. Acesta a fost răspunsul mecanicii cuantice la întrebarea la care Newton a răspuns că « lumina are o natură corpusculară », iar Christian Huygens că « lumina are o natură ondulatorie ». Ambii au fost marcaţi în teoriile lor de raţionalismul caracteristic doctrinei protestante. Răspunsul modern este de fapt o sinteză care nu poate fi înţeleasă raţional, dar are o valoare explicativă şi practică mult mai mare decât teoriile lui Newton si Huygens.

Teoria undă-corpuscul are la bază o gândire compatibilă cu dogma dublei naturi a lui Hristos, formulată la al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451: « cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire ». Iar reprezentarea lui Iisus Hristos în Crez este tocmai lumina: « Lumină din Lumină… »

4. Energia

« Dumnezeirea este simplă şi necompusă … Prin urmare, trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinţa Lui » (Ioan Damaschin, op. cit.).

Aplicarea acelui « trebuie să gândim că », decurgând din formulă dogmatică a naturii simple a lui Dumnezeu, a dus la legile conservării energiei şi, în final, la celebra formulă unificatoare E=mc². Nu ştim ce este Dumnezeu în fiinţa sa, dar, prin formula energiei totale (dogmatică ea însăşi, ca formă), putem circumscrie misterul « energiilor necreate » (termen introdus în teologie de misticii isihaşti în secolul XIII). 

Lista ideilor ştiinţifice care au fost posibile doar în cadrul dogmatic creştin e mult mai lungă. Dogma poate fi şi un puternic instrument de cunoaştere. Dacă o privim nu ca o uşă închisă înspre mister, ci ca o uşă întredechisă dinspre mister, prin care lumina misterului ne indică sectoare de cunoaştere rodnică a lumii.

Iisus nu a spus niciodată « crede şi nu cerceta » (e una dintre acele minciuni grosolane pe seama creştinismului propagate neobosit de militanţii marxişti), ci a îndemnat la a crede şi a cerceta.

 

jurnal de singurătate


O fila dintr-un ghid al calatorului solitar…

Avatar de intrenoaptesizi/ Hornoiu Gabrielaintrenoaptesizi

11125813_1614049305473405_1066140455_n

Viaţa este o călătorie.

Unii au şansa să o facă într-o maşină de lux, să circule pe autostrăzi, cu viteză. Aceştia poposesc în oraşele mari cu blocuri ce străpung cerul.

Alţii călătoresc cu trenul. Dacă este unul rapid, drumul nu va fi atât de plictisitor.

Un prieten a mers cu personalul, trenul a oprit în toate gările, în toate oraşele mici, a cunoscut mulţi oameni. Unii veseli, alţii cu zâmbete ciobite. Spre final, s-a plictisit. Auzea doar te duc! te duc! te duc!

Sunt oameni care merg toată viaţa pe jos, urcă dealuri, se caţără pe munţi, se adăpostesc în păduri, îşi clătesc gura cu apă de izvor. Lor le sunt vorbele limpezi. Au privirea senină, şi în vârful umerilor, spre final le cresc aripi.

S-ar putea abate de la drum, ar putea intra într-un oraş, ar căuta gara şi s-ar urca în primul tren, dar n-ar mai învăţa să…

Voir l’article original 18 mots de plus

Admiraţii (17): Oameni cu brice


Mi-e greu să nu zâmbesc atunci când îmi ajunge la urechi reclama pentru acele lame cu triplă sau cvadruplă protecţie – aceea care zice ceva despre « bărbaţii cu pielea sensibilă ».

Dacă stau bine să mă gândesc, probabil că şi tataie avea pielea feţei sensibilă – era roşie după fiecare bărbierit. Asta nu-l împiedica, în fiecare duminică dimineaţa, să se bărbierească singur cu briciul. Am asistat de câteva ori la acest ritual (pentru că doar rareori eram treaz duminică la 7 dimineaţa), o dată sau de două ori în dimineţi foarte reci de iarnă.

Mai întâi ascuţea tacticos briciul pe o curea. Mă impresiona tăcerea deplină în care făcea această operaţie – de obicei, tataie îşi însoţea aproape orice activitate cu un cântec în surdină sau cu o melodie fluierată. Îşi săpunea faţa cu mişcări hotărâte, aparent grăbite. Apoi urmau acele mişcări ale briciului condus de o mână sigură.

Am început să mă bărbieresc devreme. Era într-adevăr necesar, dar şi ardeam de nerăbdare să fac asta. Nu pentru multă vreme. Curând am descoperit că un obraz neted se obtinea cu ceva disconfort şi, uneori, cu mici tăieturi. Iar eu foloseam o lamă cu protecţie (simplă, e adevărat, nu triplă, ca azi!), nu un brici cu lamă liberă, bine ascuţit!

Pentru mine, un etalon al încrederii bărbăteşti în sine a rămas această imagine a bunicului meu Radu bărbierindu-se singur cu briciul. Dar există şi o imagine simetrică, a încrederii bărbăteşti în lume – aceea a unui bărbat care stă relaxat pe un scaun şi conversează cu bărbierul. Sunt două lucruri pe care e foarte puţin probabil să le fac vreodată. Din păcate.

Sper însă ca măcar de o a treia imagine să reuşesc să mă apropii cândva: aceea a bărbatului care îşi începe ziua bărbierindu-se nici cu plăcere, nici cu neplăcere, ci cu acel disconfort necesar  pentru a-şi aminti că începe o nouă zi în care are datorii faţă de sine, faţă de lume şi faţă de ceva mai presus de acestea.

Când bărbieritul se supune doar regulilor de confort şi imagine, să nu ne aşteptăm ca bărbaţii ieşiţi de sub lamele atente la pielea sensibilă să mai aibă minte brici şi încredere în sine.

Roua zilelor (săptămâna 29 martie – 4 aprilie)


  1. Nu voi fi durat mai mult decât spuma/ Pe buzele valului ce sărută nisipul (Yvan Goll, poet franco-german, 29 martie 1891 – 1950)
  2. Pentru tine aceste versuri inspirate de harul consolator/Al ochilor tăi mari în care râde și plânge un vis dulce (Paul Verlaine,  poet francez,  30 martie 1844 – 1896)
  3. În palma unei mâini/ fictive,/ floare/ nici văzută nici simţită:/ auzită,/ apare/ galbenă/ caliciu de consoane şi vocale/ incendiate.(Octavio Paz, poet mexican, 31 martie 1914 – 1998)
  4. Ca să sufăr, îmi trebuie o alta,/ Dacă inima mea o păstrezi,/ Trimite-mi-o în schimb pe a ta! (Edmond Rostand, poet francez, 1 aprilie 1868 – 1918)
  5. Atunci, nu ceri eternitate/ De la o floare ce-a-nflorit./ De ea te bucuri cât trăieşte/ Şi n-o mai plângi, de-a veştejit. (Matilda Cugler-Poni, poetă română, 2 aprilie 1851 – 1931)
  6. De după voal ard ochii tăi/ Ca stelele care prin nori străpung…(Ivan Ioncev, poet bulgar,  3 аprilie 1884 – 1918)
  7. Inima-i o grădină: fii milostiv, o, soare,/ În ea încă nici griji, nici trandafiri n-au înflorit. (Remy de Gourmont, poet francez, 4 aprilie 1858 – 1915)

Oboseala


Avatar de Adriana OlteanNemuritoarea de rând

Oboseala vine din lupta ființei cu viața.

Când te opui vieții, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viața din tine și obosești, și este și normal pentru că mergi contra curentului.

Iubirea, este curgerea vieții.

Pacea, liniștea, se obțin când lași viața să curgă prin tine și nu mai opui rezistență la ceva.

Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai?…

Atunci te lăsai purtat de curgerea vieții, nu opuneai rezistență.

Atunci te deschideai prin inimă…

Obosești când cauți cu mintea, inima nu te obosește vreodată.

Și mintea caută neîncetat, mereu găsește altceva de care să se agațe, dar în esență mintea își caută liniștea.

Deci lupta nu este între noi și cei din jur, sau întâmplarile din viață, ci este intre noi și noi, acea luptă interioară este cea care epuizează.

Arsenie Boca

Voir l’article original