Citind un articol despre J.C. Reil (inventatorul termenului « psihiatrie », in sensul actual al termenului) si ale sale Rapsodii pentru pianul cu pisici (un fel de prim tratat de psihoterapie), mi-a venit ideea ca evolutionismul, ca teorie metastiintifica, e un produs tarziu al curentului romantic. Am folosit in titlu sintagma « romantism intarziat » in sensul cronologic, nu ca o judecata de valoare, in acelasi fel in care vorbim despre romantismul intarziat al lui Eminescu.
Unul dintre pacientii celebri ai doctorului Reil a fost Goethe, un precursor al curentului romantic in literatura. Cu siguranta cei doi au avut lungi discutii despre literatura si stiinta. La vremea cand s-au intalnit prima oara, Goethe era pe cale sa finalizeze prima parte din Faust. Reil a murit destul de timpuriu, la 54 de ani, ingrijind ranitii si bolnavii dupa oribila « Batalie a Natiunilor » de la Leipzig (1813). Goethe a trait in schimb o viata productiva pana la adanci batraneti, asa ca a apucat sa termine, in anul mortii sale (1832), partea a doua din Faust, in care pune in scena si tema crearii vietii din elemente fara viata.
Pe scurt, Wagner, discipolul lui Faust, creeaza in laborator, prin procese alchimice, un homunculus, un omulet stralucitor aflat intr-o sticla. Omuletul nu are un corp material propriu-zis, e un fel de foc. Pentru a capata un corp, homunculusul este unit cu apa oceanului. Focul se uneste cu apa si da nastere unui corp material viu.
Descrierea din Faust e una in care apar si Proteus (zeul metamorfozelor) si Galatea, nimfa oceanului, dar nu vi se pare ca teoria « supei primordiale » (dupa aparitia apei pe planeta Pamant, descarcarile electrice – « focul »- intr-o atmosfera inca bogata in metan si amoniac au produs primele molecule organice) seamana foarte mult cu tema homunculusului din piesa lui Goethe?
Reil, in schimb, credea ca pentru a produce viata ai nevoie de un fir de viata. Chiar si in prima perioada a activitatii sale stiintifice, cand doctrina sa ar putea fi descrisa ca una strict materialista (credea ca toate proprietatile organismelor vii pot fi explicate in termeni fizico-chimici si prin relatii de tip cauza-efect), Reil a formulat doua precautii: (1)ca exista o limitare intrinseca a mintii noastre in a percepe relatiile cauza-efect si (2) ca nu stim daca si care dintre caracteristicile unei fiinte vii sunt preformate (genetice) si care sau daca evolueaza sub influenta unor factori externi (sunt « epigenetice »).
In 1796, cand scrie impotriva vitalistilor (cei ce sustineau existenta unui « suflu vital » care organizeaza materia vie »), Reil pare totusi mai pornit impotriva teoriei epigenetice. Era deci un antievolutionist materialist, intr-o vreme in care la putere in stiintele vietii erau evolutionistii spiritualisti!
Intalnirea cu romantismul (Reil a fost prieten si a corespondat asiduu cu corifeii primului val al romantismului), a redefinit conceptiile medicale ale lui Reil, care a evoluat spre o pozitie dualista (pe langa interactiunile materiale a introdus rolul organizator al « constientei »). Pe baza acestei sinteze intre empirism (Reil este un cercetator foarte riguros si atent la datele experimentale), kantianism si romantism se naste o teorie medicala care va fi cea care va da un avans de cel putin 50 de ani medicinei germane fata de restul lumii (Reil este cel care a definit programul de studii si modul de organizare pentru facultatea de medicina a noii universitati din Berlin, in 1810).
Dar a existat si o intalnire tarzie a romantismului cu evolutionismul. Cu evolutionismul darwinist. Darwin publica Originea speciilor in 1859, starnind aproape imediat ceea ce se straduise sa evite amanand timp de mai bine de doua decenii sa publice in volum ideea care ii venise in timpul expeditiei cu nava Beagle – o disputa extrastiintifica, ideologica.
Darwin nu a scris insa niciodata despre « supa primordiala », despre originea vietii. Darwin a formulat o teorie stiintifica (nici mai buna nici mai rea decat geometria euclidiana, de pilda) care incerca sa explice transformarile formelor de viata, dar pornind « de la un fir de viata », vorba lui Reil, nu pornind de la « apa si foc ». Asta a fost contributia unui romantism intarziat, care a luat o teorie stiintifica si a facut din ea o filosofie cu pretentii de explicatie finala, totalizatoare, atotcuprinzatoare.
Or, in momentul in care o teorie se pretinde finala si nemodificabila ea inceteaza sa mai fie stiintifica. Asa ca atunci cand evolutionistii incearca sa-si asume « ministerul adevarului » se exprima doar ca militanti ai unui romantism intarziat. Asta nu inseamna ca oponentii lor cei mai vocali si mai structurati, creationistii, sunt promotorii unor idei stiintifice. As zice, folosind termeni analogi, ca sunt, oarecum paradoxal, pozitivisti intarziati nascuti din intamplare intr-un mediu teologizant.
DAN GHENEA 