Nu cinci poveşti de dragoste, ci despre dragoste. Nu trăitul povestit, ci netrăitul – ce ar fi trebuit să fie, punând în umbră ce a fost.

1. Povestea omului potrivit – undeva în lume se află cineva care e complementul exact al dorinţelor mele.

Clasicul mit al jumatatilor. Fiinte perfecte au fost sectionate la inceputul lumii si de atunci jumatatile se cauta pentru a reface fuziunea originara.

Cum se face ca ne asteptam sa ni se intample o intalnire atat de improbabila? Fiecare dintre noi se simte special pe lumea asta, intr-un fel sau altul.

Dar descopeim curând, ca in romanele ruseşti, ca ne-a apropiat mai mult nevoia de a nu fi singuri decât potrivirea deplina a dorintelor noaste. Si suntem dezamagiti ca 1/2 din fiinţa perfectă + 1/2 din fiinţa perfectă = 2 fiinte imperfecte.

Şi chiar dacă nu ni s-a părut, şi potrivire a fost, asta nu însemnă că acum putem să lenevim culegând fructele perene ale acelei potriviri din ziua întâi. Venim din direcţii diferite, cu bagaje diferite, aşa că, dacă lăsăm să lucreze doar natura şi timpul, curenţii care ne-au adus la  întâlnirea nostră magică ne vor şi despărţi. Dacă vrem să rămânem împreună trebuie să învăţăm să navigăm împreună.

Mitul jumătăţilor e relatat de Platon. Platon nu a prea nimerit-o cu ideile despre dragoste (ca să nu mai vorbim de catastrofa pe care a provocat-o în gândirea politică!). Ca antidot la acest mit reînviat de romantism vă propun să recitiţi o poveste românească: Ileana Sânziana.

2. Povestea timpului potrivit

Pe lângă oportunităţile ratate pentru că umblu cu mitul jumătăţilor în cap, mai există şi un alt tip de ochelari de cal pe care îi poartă căutătorii de potrivire: aşteptarea momentului ideal.

La început e mereu « prea devreme » – « nu vreau să mă implic deja, sunt prea tânăr, vreau să mă mai joc ». Apoi, aproape fără veste, aceiaşi oameni cred că pentru multe lucruri e deja « prea târziu ».

Pentru boala prea devreme / prea târziu vă propun ca lectură terapeutică Povestea porcului. Fata de împărat prezintă la început sindromul prea devreme; aşa că se joacă (destul de crud!) cu peţitorii, propunându-le un proiect aparent imposibil…

Dacă vreţi, citim împreună povestea într-una dintre zilele următoare.

3. Povestea unirii totale

Unul din jocurile preferate ale îndrăgostitului este să spere că dacă partenerul îl iubeste cu adevarat, atunci nu mai e nevoie să îi spună care îi sunt dorintele pentru că, desigur, celălalt le va ghici.

Lucrurile par sa mearga asa doar in timpul cat persista iluzia ca nici nu-mi pot dori mai mult decat imi ofera iubitul meu; imi neg dorintele strict personale pentru ca mi se pare ca nimic nu poate fi mai bun decat fuziunea cu partenerul, atat de caracteristica fazei de indragostire.

Distorsiunea de gandire numita îndrăgostire, aceea care ne face să credem ca suntem şi vom rămâne in fuziune până la adânci bătrâneţi, trece (în cel mult 3 ani). Şi atunci, unu plus unu  nu mai face, magic, unu ci ajungem la egalitatea banală 1+1 = 2. Două personalităţi diferite, câteva potriviri (din ce în ce mai puţin « magice »!) şi destule diferenţe care trebuie gestionate.

De altfel durabilitatea unei relaţii depinde mai puţin de potriviri cât de modul în care cuplul gestionează diferenţele. O demonstraţie cu stil a acestei teoreme dă Tolstoi în Anna Karenina.

4. Povestea elixirului dragostei

E o poveste de control. E căutarea unei reţete afrodisiace fără greş.

Nu e greşit să cred că într-o relaţie e de lucru. Partea proastă e că uneori e considerat esenţial controlul asupra pasiunii, adică exact asupra elementului cel mai incontrolabil al relaţiei amoroase.

E ca şi cum ai număra paşii de dans. Nu merge. Ce poţi face e să ai o sala de bal convenabilă, o muzică bună şi, desigur, chef de dans. Dar pasiunea are propriul ei ritm. Aş spune că e unul în trei timpi, ca şi în multe dansuri: depărtare-apropiere-contact-depărtare-apropiere-contact…

Daţi voie relaţiei să respire. Dansaţi.

Dacă vreţi să vă detaşaţi cu un zâmbet de această nevoie de control a emoţiilor celuilalt, luaţi aminte la Visul unei nopţi de vară al bătrânului Will.

5. Povestea oglindirii

Echo s-a îndrăgostit de Narcis, dar Narcis nu o băga în seamă pe Echo. Echo s-a stins de durere rămânând în urma ei doar vocea (ecoul). Narcis a fost pedepsit de Nemesis cu… dragostea pentru propria lui imagine. Şi a murit înecat în apa care îi reflecta chipul iubit.

O variantă a mitului se prelungeşte şi în îndemnul (foarte la modă azi) : învaţă să te iubeşti ca să poţi să iubeşti. Sfatul ar fi bun dacă ar preciza că nu e vorba să iubeşti imaginea exterioară, gusturile tale, modul tău de viaţă, ci să descoperi, să accepţi şi să iubeşti ceea ce este cel mai înauntrul tău (intimus) şi să poţi oferi apoi fără frică din darurile acestui spaţiu interior.

Narcisul contemporan iubeşte iniţial ecoul propriilor sale preferinţe. Apoi se plictiseşte şi Echo devine vinovatul de serviciu pentru această mare plictiseală.

O iniţiere antinarcisică poate fi Frumoasa şi Bestia.

Acestea au fost cele 5 poveşti despre dragoste şi cele 5 poveşti de dragoste. Noapte bună, adulţi!