Étiquette : indragostire

Aţi încercat cele șase soiuri de dragoste?


de Roman Krznaric

Cultura de astăzi a cafelei are un vocabular extrem de sofisticat. Vrei un cappuccino, un espresso, un latte slab, sau poate un macchiato caramel cu gheață?

Grecii antici au fost la fel de sofisticaţi în felul în care au vorbit despre dragoste, recunoscând șase soiuri diferite. Ei ar fi fost șocaţi de necioplirea noastră aflând că folosim un singur cuvânt atât pentru a şopti « Te iubesc » peste o masă la lumina lumânărilor cât și pentru a semna ocazional un e-mail « cu multă iubire ».

Deci, care au fost cele șase iubiri cunoscute grecilor? Și cum pot să ne inspire pentru a trece dincolo de dependenţa noastră actuală de dragostea romantică, care face ca 94 la suta din tineri să spere – adesea în van – că vor găsi sufletul pereche unic care să satisfacă toate nevoile lor emoționale?

  1. Eros, sau pasiune sexuală

Primul tip de dragoste era numit eros, după zeul grec al fertilității, și reprezenta ideea de pasiune si dorinţă sexuală. Dar grecii nu gândeau întotdeauna erosul ca pe ceva pozitiv, așa cum avem noi tendința de a face astăzi. De fapt, erosul era văzut ca o formă periculoasă, înflăcărată și irațională a iubirii care te putea lua în stăpânire, în posesiune – o atitudine împărtășită de mulți gânditori spirituali de mai târziu, cum ar fi scriitorul creștin CS Lewis.

Eros a implica o pierdere a controlului care îi speria pe greci. Ceea ce e ciudat, pentru că pierde controlul este exact ceea ce mulți oameni caută acum într-o relație. Nu sperăm cu toții să ne îndrăgostim « nebunește » ?.

  1. Philia, sau prietenia profundă

Cea de a doua varietate de dragoste era filia sau prietenia, pe care grecii o apreciau mult mai mult decât sexualitatea fără nobilitate a erosului. Filia privea prietenia camaraderească profundă care se dezvolta între frații de arme care luptau cot la cot pe câmpul de luptă. Era vorba de loialitate față de prieteni, sacrificiu pentru ei, precum și împărtăşire de emoţii cu ei.

Ne putem întreba cât de mult din această filia tovărășească avem în viețile noastre. Este o întrebare importantă într-o epocă când încercăm să adunăm « prieteni » pe Facebook sau « adepți » pe Twitter -realizări care i-ar fi impresionat prea puţin pe greci.

  1. Un alt fel de filia, uneori numit storge, întruchipa dragostea dintre părinți și copiii lor.    vvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvooooooooooooooooooooo………………..ooo
  2. Agape, sau iubirea pentru toată lumea

A patra dragoste, probabil cea mai radicală, era agape sau dragostea altruistă. Aceasta era o dragoste pe care o extinzi la toți oamenii, indiferent dacă sunt membri ai familiei sau străini îndepărtaţi. Agape a fost mai târziu tradusă în limba latină prin caritas, care este originea cuvântul nostru « caritate ».

C.S. Lewis a mentionat-o ca « iubire-dar, » cea mai înaltă formă de iubire creștină. Dar apare, de asemenea, în alte tradiții religioase, ca, de exemplu, în ideea de metta sau « bunătatea universală » din budismul Theravada.

  1. Pragma, sau dragostea de lungă durată

Un alt soi de iubire la greci era iubirea matură cunoscut sub numele de pragma. Aceasta era înțelegerea profundă care se dezvolta în cuplurile căsătorite durabil.

Pragma însemna a face compromisuri pentru ca relația să meargă de-a lungul timpului, și a arăta răbdare și toleranță.

Psihanalistul Erich Fromm a spus că noi cheltuim prea multă energie pentru « îndrăgostire » și ar trebui să învățăm mai multe despre cum să « rămânem în dragoste. » Pragma este tocmai despre a rămâne în dragoste, a face un efort pentru a da iubire mai degrabă decât doar să o primeşti. Cum aproximativ o treime din primele căsătorii din SUA se încheie prin divorț sau separare în primii 10 ani, grecii ar crede cu siguranță că ar trebui să aducem o doză serioasă de pragma în relațiile noastre.

  1. Philautia, sau iubirea de sine

A şasea varietate greaca de dragoste a fost philautia sau iubirea de sine. Și inteligenţii greci şi-au dat seama că erau două tipuri. Unul era un soi nesănătos asociat cu narcisismul, caz în care devii obsedat de sine și centrat pe faimă si avere personală. O versiune mai sanatoasă creşte capacitatea de a iubi în sens larg.

Ideea era că, dacă te placi și te simți în siguranță în tine însuţi, vei avea multă dragoste pentru a da altora (așa cum se reflectă în conceptul inspirat de budism de « auto-compasiune »). Sau, așa cum Aristotel a spus-o, « Toate sentimentele prietenoase pentru alţii sunt o extensie a sentimentelor omului pentru el însuși. »

Grecii antici au găsit diverse tipuri de iubire în relațiile cu o gamă largă de oameni – prieteni, familie, soț, străini, și chiar cu tine însuţi. Acest lucru contrastează cu concentrarea noastră tipică pe o singură relație romantică, în care sperăm să găsim toate aceste diferite iubiri împachetate într-o singură persoană sau sufletul pereche.

Mai mult decât atât, ar trebui să abandonăm obsesia noastră cu perfecțiunea. Nu vă așteptați ca partenerul pentru să vă ofere toate soiurile de dragoste, tot timpul (cu riscul de a da deoparte un partener care nu ţi-ar îndeplini dorinţele).

Diversitatea sistemul elen de iubiri poate oferi, de asemenea, consolare. Identificând în ce măsură în sunt prezente în viața ta cele șase iubiri, s-ar putea descoperi că ai mult mai multă decât dragoste ţi-ai fi imaginat – chiar dacă resimți absența unui iubit.

E timpul să introducem cele șase soiuri de dragoste greacă în modul nostru de zi cu zi de a vorbi și de a gândi. Dacă arta cafelei merită propriul vocabular sofisticat, atunci de ce nu şi arta iubirii?

(articolul original – aici; nu am tradus paragraful referitor la dragostea ludică pentru că ludus e un cuvânt latin, nu elen, iar conceptul de dragoste ludică e o invenţie foarte recentă – poate fi valid, dar cu siguranţă nu e antic)

Cinci poveşti despre dragoste


Nu cinci poveşti de dragoste, ci despre dragoste. Nu trăitul povestit, ci netrăitul – ce ar fi trebuit să fie, punând în umbră ce a fost.

1. Povestea omului potrivit – undeva în lume se află cineva care e complementul exact al dorinţelor mele.

Clasicul mit al jumatatilor. Fiinte perfecte au fost sectionate la inceputul lumii si de atunci jumatatile se cauta pentru a reface fuziunea originara.

Cum se face ca ne asteptam sa ni se intample o intalnire atat de improbabila? Fiecare dintre noi se simte special pe lumea asta, intr-un fel sau altul.

Dar descopeim curând, ca in romanele ruseşti, ca ne-a apropiat mai mult nevoia de a nu fi singuri decât potrivirea deplina a dorintelor noaste. Si suntem dezamagiti ca 1/2 din fiinţa perfectă + 1/2 din fiinţa perfectă = 2 fiinte imperfecte.

Şi chiar dacă nu ni s-a părut, şi potrivire a fost, asta nu însemnă că acum putem să lenevim culegând fructele perene ale acelei potriviri din ziua întâi. Venim din direcţii diferite, cu bagaje diferite, aşa că, dacă lăsăm să lucreze doar natura şi timpul, curenţii care ne-au adus la  întâlnirea nostră magică ne vor şi despărţi. Dacă vrem să rămânem împreună trebuie să învăţăm să navigăm împreună.

Mitul jumătăţilor e relatat de Platon. Platon nu a prea nimerit-o cu ideile despre dragoste (ca să nu mai vorbim de catastrofa pe care a provocat-o în gândirea politică!). Ca antidot la acest mit reînviat de romantism vă propun să recitiţi o poveste românească: Ileana Sânziana.

timp2. Povestea timpului potrivit

Pe lângă oportunităţile ratate pentru că umblu cu mitul jumătăţilor în cap, mai există şi un alt tip de ochelari de cal pe care îi poartă căutătorii de potrivire: aşteptarea momentului ideal.

La început e mereu « prea devreme » – « nu vreau să mă implic deja, sunt prea tânăr, vreau să mă mai joc ». Apoi, aproape fără veste, aceiaşi oameni cred că pentru multe lucruri e deja « prea târziu ».

Pentru boala prea devreme / prea târziu vă propun ca lectură terapeutică Povestea porcului. Fata de împărat prezintă la început sindromul prea devreme; aşa că se joacă (destul de crud!) cu peţitorii, propunându-le un proiect aparent imposibil…

Dacă vreţi, citim împreună povestea într-una dintre zilele următoare.

fuz3. Povestea unirii totale

Unul din jocurile preferate ale îndrăgostitului este să spere că dacă partenerul îl iubeste cu adevarat, atunci nu mai e nevoie să îi spună care îi sunt dorintele pentru că, desigur, celălalt le va ghici.

Lucrurile par sa mearga asa doar in timpul cat persista iluzia ca nici nu-mi pot dori mai mult decat imi ofera iubitul meu; imi neg dorintele strict personale pentru ca mi se pare ca nimic nu poate fi mai bun decat fuziunea cu partenerul, atat de caracteristica fazei de indragostire.

Distorsiunea de gandire numita îndrăgostire, aceea care ne face să credem ca suntem şi vom rămâne in fuziune până la adânci bătrâneţi, trece (în cel mult 3 ani). Şi atunci, unu plus unu  nu mai face, magic, unu ci ajungem la egalitatea banală 1+1 = 2. Două personalităţi diferite, câteva potriviri (din ce în ce mai puţin « magice »!) şi destule diferenţe care trebuie gestionate.

De altfel durabilitatea unei relaţii depinde mai puţin de potriviri cât de modul în care cuplul gestionează diferenţele. O demonstraţie cu stil a acestei teoreme dă Tolstoi în Anna Karenina.

control4. Povestea elixirului dragostei

E o poveste de control. E căutarea unei reţete afrodisiace fără greş.

Nu e greşit să cred că într-o relaţie e de lucru. Partea proastă e că uneori e considerat esenţial controlul asupra pasiunii, adică exact asupra elementului cel mai incontrolabil al relaţiei amoroase.

E ca şi cum ai număra paşii de dans. Nu merge. Ce poţi face e să ai o sala de bal convenabilă, o muzică bună şi, desigur, chef de dans. Dar pasiunea are propriul ei ritm. Aş spune că e unul în trei timpi, ca şi în multe dansuri: depărtare-apropiere-contact-depărtare-apropiere-contact…

Daţi voie relaţiei să respire. Dansaţi.

Dacă vreţi să vă detaşaţi cu un zâmbet de această nevoie de control a emoţiilor celuilalt, luaţi aminte la Visul unei nopţi de vară al bătrânului Will.

lion5. Povestea oglindirii

Echo s-a îndrăgostit de Narcis, dar Narcis nu o băga în seamă pe Echo. Echo s-a stins de durere rămânând în urma ei doar vocea (ecoul). Narcis a fost pedepsit de Nemesis cu… dragostea pentru propria lui imagine. Şi a murit înecat în apa care îi reflecta chipul iubit.

O variantă a mitului se prelungeşte şi în îndemnul (foarte la modă azi) : învaţă să te iubeşti ca să poţi să iubeşti. Sfatul ar fi bun dacă ar preciza că nu e vorba să iubeşti imaginea exterioară, gusturile tale, modul tău de viaţă, ci să descoperi, să accepţi şi să iubeşti ceea ce este cel mai înauntrul tău (intimus) şi să poţi oferi apoi fără frică din darurile acestui spaţiu interior.

Narcisul contemporan iubeşte iniţial ecoul propriilor sale preferinţe. Apoi se plictiseşte şi Echo devine vinovatul de serviciu pentru această mare plictiseală.

O iniţiere antinarcisică poate fi Frumoasa şi Bestia.

Acestea au fost cele 5 poveşti despre dragoste şi cele 5 poveşti de dragoste. Noapte bună, adulţi!

Mai puţin ca perfectul


Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.

(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)

În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.

Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:

« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »

Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:

« O  să vină odată şi  odată şi  rândul nostru… « 

Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.

Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.

« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »

Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.

Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.

Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:

« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »

Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:

« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »

Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».

« Dar am trecut peste asta, sperând că… »

Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».

Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.

Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.

« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »

Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.

Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…

Antologia poeziei erotice: Noua Zeelandă (Aotearoa)


Fata care a stat lângă mine
marţi la casa librăriei
Whitcoulls din Hamilton

de Glenn Colquhoun

Pentru zece secunde am fost
îndrăgostit de tine.

În prima secundă ne-am întâlnit.

Tu cumpărai cărţi de bucate.

În a doua secundă ne-am întors
Luând din priviri bucăţi din celălalt.

În a treia secundă ne-am ţinut uşor unul pe altul.
Pielea ta era o pisicuţă jucânduse cu o perdea.

Ne-am sărutat în secunda a patra.

Porţile din faţă s-au lovit de zidurile noastre.

Ne-am căsătorit în secunda a cincea.
Rochia ta era din palmier Nikau.

Într-a şasea secundă am construit o casă cu vedere spre lac.

Nu a fost niciodată ordonată şi iarba ne ajungea la genunchi.

În secunda a şaptea ne-am certat:

În legătură cu pasta de dinţi şi cu poezia
si cu cine să ducă gunoiul.

Într-a opta secundă am devenit graşi şi fericiţi
şi ne întindeam pe pământ după masă.

Burta ta zvâcnea cu un copil rotund.

În secunda a noua eram bătrâni în aceeaşi grădină
a aceleiaşi case pe malul aceluiaşi lac în aceeaşi dragoste.

În secunda a zecea ne-am spus la revedere.

Mâna ta a alunecat departe de mine dar
mi s-a părut ceva ce-aş fi putut simţi.

Am trecut iarăşi unul pe lângă altul fără întoarcere

Ca şi cum totuşi ne-am întâlnit într-un fel doar la casa
librăriei Whitcoulls din Hamilton
într-o marţi bleu pal de septembrie.

(originalul aici)

 

Pantoful Cenuşăresei


Pentru ca ii scăpa mereu printre degete, printul dădu cu pacură pe treptele palatului si dobandi astfel, in cea de-a treia seara, pantoful Cenusaresei.

Dar cine era Cenusareasa? Nimeni nu stia. Unii o vazusera doar in straiele umile din timpul zilei, iar altii doar in rochia stralucitoare din timpul noptii.

Deci, haina il face pe om? Nu chiar. Daca nu ar fi avut rochia cu fir de argint si de aur, nu ar fi putut intra la palat. Dar odata intrata, ceea ce a uimit era felul cum stia sa poarte  cu gratie o rochie facuta din metale grele.

Zice povestea: „Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeții nu mai știură ce să mai zică, uimiți de atâta frumusețe nepământeană.” E clar ca oaspetii vad altceva decat aur si argint, metale binecunoscute lor si atat de pamantene – vad frumusetea interioara. O vad chiar si surorile ei vitrege, care in timpul zilei nu si-ar fi putut inchipui o frumusete in zdrente.

continuarea aici

Omul erotic monologal


« Am rătăcit mulţi ani pe tărâmul oamenilor şi nu am reuşit încă să studiez toate varietăţile « omului erotic ». Aici se plimbă un îndrăgostit care iubeşte doar propria pasiune. Acolo, cineva îşi etalează sentimentele diferenţiate ca pe nişte panglici ale unor decoraţii. În altă parte, unul îşi savurează aventurile propriului efect de fascinaţie. Mai încolo, un altul priveşte în extaz la spectacolul presupusei sale capitulări. Altundeva, unul adună bucurie după bucurie. Mai încolo, un altul îşi demonstrează « puterea ». Aici, unul se întăreşte cu o vitalitate de împrumut. Acolo, cineva e încântat să existe atât ca sine însuşi, cât şi ca un idol care nu-i seamănă. Altul se încălzeşte la flacăra a ceea ce i-a fost hărăzit. În altă parte cineva experimenteaza. Şi aşa mai departe – toată mulţimea pestriţă a monologiştilor cu oglinzile lor, în camera celui mai intim dialog! »

(Martin Buber – Între Om şi Om)

Mic dejun cu Alice si Victor


– Sigur ca puteam sa-ti spun, dar mi-ar fi placut sa intuiești1
– Tu nu porti cercei, cum as fi putut sa intuiesc2 ?!
– Asa cum intuiai3 toate dorintele mele atunci cand ne-am cunoscut!
– Dar atunci nu faceam decat sa urmez niste intuitii4 despre adevaratele mele dorinte profunde, care se dovedeau a fi si ale tale…

Ar putea fi o discutie la micul dejun intr-un cuplu care tocmai a trecut de faza de indragostire, dar nu vor sa stie inca nimic despre asta. Dupa cum ar putea fi si un text propus amatorilor de istoria ideilor – in cazul nostru ar fi vorba de patru definitii ale intuitiei, propuse in patru secole diferite, de patru barbati (aici s-ar putea sa avem o problema!) foarte diferiti.

[… articolul intreg – Intuitie feminina si deductii masculine – pe Ralix.ro – aici; am dezvoltat intr-un text de 1000 de cuvinte crochiul La ce nu foloseste intuitia]