La 92 de ani. Mihai I Regele Românilor. Câti mai suntem români. Si dacă suntem multi, dar si daca suntem putini, sa stăm drept in fata celor care au dat cinstea pe necinste si să le spunem: Acesta este regele nostru! Voi cine sunteti?
La Multi Ani, Majestate!
James E. Rothman (Universitatea Yale), Randy W. Schekman (Universitatea Berkley) si Thomas C. Südhof (Universitatea Standford) au primit anul acesta Premiul Nobel « pentru descoperirea mecanismelor care regleaza traficul vezicular, un sistem major de transport in celulele noastre ». Descoperirile lor au dus si la cunoasterea mai buna a modului de transmitere a informatiei intre celulele nervoase.
Progresele in domeniul neurotransmisiei sunt uimitoare. Si mai uimitoare e insa transformarea acestor impulsuri electrochimice in literatura. In frumusete absolut inutila din punct de vedere adaptativ. Cum ajung niste « fraze » biochimice stereotipe si monotone sa se transforme in mesaje imprevizibile si sclipitoare?
De exemplu, in acest inceput pictural al povestirii Dear life de Alice Munro, scriitoarea canadiana care a castigat ieri Nobelul pentru literatura:
Trăiam când eram tânără la capătul unui drum lung, sau poate doar un drum care mi se părea mie lung. Departe, in spatele meu, când veneam de la scoală, si mai apoi de la liceu, era adevăratul oras, cu activitatea sa si cu trotuarele sale si cu luminile sale stradale dupa ce se lăsa întunericul. Marcând limita orasului, erau doua poduri peste râul Maitland: unul îngust de fier, pe care masinile aveau uneori probleme in a decide cine se da înapoi ca să o astepte pe cealalta, si o punte de lemn care avea din când in când o scandura lipsă, astfel încât puteai privi în jos de-a dreptul în apa grăbită si strălucitoare. Îmi plăcea asta, dar se găsea întotdeauna cineva care venea si înlocuia în cele din urmă scândura.
Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
(Dumitru Staniloae – Iubirea învinge moartea )
„Nu ştiu ce înseamnă să ai sânge albastru. Ştiu doar că recunoşti imediat o doamnă adevărată, pentru că e modestă. »
Spune asta o descendenta a lui Ludovic al XV-lea, o principesa care a avut-o ca matusa pe ultima împărăteasă a Austriei.
Regina Ana a României împlineste 90 de ani. (Mai mult despre manifestarile prilejuite de aceasta aniversare – aici)
„Nu suntem o familie in care se plange. Ar fi prea simplu.”
Regina Ana nu a cautat si nu a avut niciodata o viata usoara. Nu s-a plans. A luptat pentru valorile in care a crezut, a muncit si a transmis fiicelor sale spiritul liber si modestia ce o caracterizeaza.
România a avut o serie de regine exceptionale. Regina Ana este din acelasi aluat ca vrednicele de amintire Elisabeta, Maria si Elena.
Atunci cand am dubii ca România valoreaza ceva, imi amintesc imediat ca niste principese venite din Germania, din Marea Britanie, din Grecia, au iubit aceasta tara si au stat cu acest popor in marire si in dezastru.
Iar urmarind acest film, am fost miscat de multumirile pe care le aducea lui Dumnezeu Regina Ana, pentru faptul ca a apucat sa paseasca in tara pe care o iubea fara s-o fi putut vedea.
Septembrie e-un început de lume:
Albastrul e pictat ca-ntr-o poveste,
Lumina potrivit de lunga este,
Iară tristetea n-are încă nume.
În aer nu pluteste nicio veste,
Pământul se trezeste fără brume,
Copacii ard frumos, fără s-afume
Norul usor ce-n ochi se oglindeste.
Si lumea stă-ntre noi ca o gutuie
Din floarea ei virgină nenăscută –
Aur văzut prin puful amintirii…
Iar timpul tămâios se face-n vie,
Vorbele dulci pe buze se sărută,
Gustând în pârgă sevele privirii.
Unii pretind ca Ion Antonescu era aproape sa semneze armistitiul atunci cand a fost arestat, altii sustin ca urma sa pregateasca rezistenta armata pe linia Focsani-Namoloasa. Ambele versiuni sunt plauzibile, numai ca ambele planuri, asa cum apar ele din documente si marturii, ar fi fost tragice (si fara pic de maretie) pentru tara.
1. Semnarea armistitiului cu sovieticii urma sa fie anuntata in prealabil germanilor (oferindu-le 15 zile pentru retragere). E aproape sigur ca germanii ar fi ocupat militar România; apoi ar fi urmat ocupatia sovietica. Nu mi-e greu sa-mi imaginez apoi impartirea in Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (cuprinzand toata Moldova), Republica Sovietica Federativa a Dunarii de Jos (cuprinzand Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Bulgaria) si Republica Autonoma a Transilvaniei (parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucraina). Nu imaginez nimic nou, planuri au existat pentru toate aceste trei entitati, intre 1940 si 1946.
2. Rezistenta ar fi activat imediat introducerea administratiei sovietice in Moldova de dincoace de Prut si anexarea Maramuresului la Ucraina. Lui Tito i s-ar fi dat permisiunea sa ocupe Banatul. Dupa infrangerea rezistentei sovieticii ar fi dispus cum ar fi dorit de restul teritoriului. Poate ca ar fi creat si un stat român cu vreo zece judete.
Regelui Mihai i se reproseaza adesea ca a predat tara rusilor. Nu se remarca niste « detalii »: ca a pastrat si chiar a marit statul român pe care il primise in septembrie 1940 si ca, printr-un act personal, a facut posibila o drama, acolo unde se parea ca suntem prinsi intr-o tragedie.
23 august 1944 a fost ziua in care un om a actionat curajos si lucid pentru a evita o tragedie. Stia ca la sfarsitul zilei s-ar putea sa nu mai fie in viata. Dar stia si ca la sfarsitul lunii România ar putea inceta sa existe.
Regele si-a facut datoria.
Apoi dreptul fortei a primat in fata fortei dreptului. Dar azi nu mai avem scuze. Nici o forta coplesitoare nu ne mai impiedica sa contribuim si noi la restabilirea legitimitatii si independentei statului român.
Regele nostru isi face inca datoria. Noi cand ne-o vom implini pe a noastra?
Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut ! (Evanghelia dupa Ioan)
La om, 80-90% din informatiile procesate de creier au ca sursa primara analizorul vizual. Lumina vizibila reprezinta 0,001% din spectrul electromagnetic cunoscut.
Vedem din cateva milionimi din ceea ce stim ca exista. Nu stim cat reprezinta ceea ce stim ca exista din tot ce exista de fapt.
« În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.[…] Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. » (Sf. Ap. Pavel – Epistola catre Romani)
« Suma sacrificiilor trebuie sa fie mai mare decât suma regretelor » (Gabriela Szabo, citata in ziarul Lumina)
Dedicatie pentru Gabi, cea mai constanta citittoare a acestui blog, la aniversară. La Multi Ani, Gabi!
http://www.youtube.com/watch?v=pbW8z1ItxOI
Acum că viața mea e a mea
Am primit acest timp scurt pe pământ
Și dorul meu m-a adus aici
Tot ce mi-a lipsit și tot ce am câștigat
Și totuși este calea pe care am ales-o
Încrederea mea era cu mult dincolo de cuvinte
Asta mi-a arătat un pic
Din cerul pe care nu l-am găsit
Vreau să simt ca sunt viu
In toate zilele vietii mele
Voi trăi așa cum doresc
Vreau să simt ca sunt viu
Știind că am fost destul de bun
Nu l-am pierdut pe cel ce am fost
L -am lăsat doar sa doarma
Poate că niciodata n-am avut de ales
Decat vointa de a rămâne în viață
Tot ce vreau e să fiu fericit cu ce sunt
Să fiu puternic și să fiu liber
Pentru a vedea ziua ivindu-se din noapte
Eu sunt aici și viața mea este doar a mea
Și raiul pe care l-am crezut acolo
Il voi descoperi pe-aici pe undeva.
(din filmul suedez Ca si cum acesta e raiul – As it is Heaven, 2004)
Urmaream azi emisiunea Questions pour un champion (emisiune concurs pe care o iubesc de peste doua decenii, dar ajung sa o vad din ce in ce mai rar!); campionul en-titre avea o pasiune mai putin obisnuita: colectiona caramizi. Avea cateva mii de caramizi diferite.
Am asistat la o noua victorie a inginerului agronom din Avignon, care a dovedit, pe langa stapanirea clasificarilor zoologice si botanice, si o buna cunoastere a istoriei si mitologiei antice. M-am gandit ca i se potriveste colectionarea de caramizi: un material de constructie preferat al altor epoci, care vor fi uitate la fel de profund precum numele fiilor regelui Troiei (pe care concurentul le-a stiut, spre stupoarea tuturor!).
Fiind Sf. Ilie, m-am hotarat sa caut urme de caramida pe strada Mr. Opris Ilie. Si am gasit doar ce vedeti in poza de mai sus. In rest, beton, ciment si piatra falsa. Strada cu pricina se reduce azi la mai putin de jumatate din lungimea sa initiala, restul fiind inghitit de doua randuri de blocuri masive.
Cat despre numele strazii, am banuit multa vreme ca e vorba de un erou din primul razboi mondial (mai ales ca statia de tramvai este in dreptul unui cimitir militar). Astazi am aflat ca ma inselam. Fiul sau, Stefan, a fost combatant in ambele razboaie mondiale. El insa a fost inginer de cadastru si a contribuit decisiv la nasterea cartierului Bellu. Si iata ca povestea mea de Sf. Ilie se incheie rotund: tot cu un inginer al pamantului, de asta data urban.
Cat de multa uitare pot sa acopere numele strazilor am aflat citind aici (paginile 3 – 8) o istorie a cartierului in care stau de 13 ani. Domniile voastre stiti pe ce strada locuiti?
DAN GHENEA 