(« Valoarea lucrurilor nu stă în timpul cât dureaza, ci în intensitatea cu care se întâmplă. Astlel, există momente de neuitat, lucruri inexplicabile, persoane incomparabile. »)
Ne petrecem prea mult timp încercand sa uităm, sa explicăm, sa comparăm. Uităm pentru că nu putem să întelegem, explicăm ce nu vrem să întelegem, comparăm fără să întelegem la ce serveste comparatia.
« Bunăstare » a intrat la noi prin traducere din germana (din Wohlstand); in germana se face si astazi distinctie intre « bunăstare materială » si « bunastare spirituală »; la noi « bunastare materiala » a ajuns sa sune aproape pleonastic, pentru ca « bunăstare » a ajuns să evoce exclusiv latura materiala.
In asa masura a fost deformat cuvantul spre intelesul de « avere », ca pentru echivalentul englez a lui Wohlstand, wellbeing, se prefera in română traducerea prin « stare de bine » (« wellbeing » avand in compunere « a fi », nu « a avea »); in schimb, « welfare state » e tradus prin « statul bunăstarii ».
Sensul originar al cuvântului welfare se referă la bunăstarea … animalelor domestice.
Cuvântul agonie a fost expulzat undeva la marginea dinspre viata a mortii. a ajuns sa insemne « stare patologică foarte gravă a organismului, care precedă moartea ».
S-a ajuns aici in trepte. Dictionare mai vechi doar cu 70 – 80 de ani pastreaza inca o umbra a sensului originar al cuvantului, agonie fiind definit ca « ultima lupta cu moartea », respectiv « lupta omului cu moartea ».
In greaca veche agonie inseamna lupta sustinuta pentru viata. Lupta in care ai mereu moartea in fata, dar incerci sa nu mori cu totul. Agonici, in acest sens tare, au fost cei 300 de spartani de la Termopile care au luptat pentru viata altora si pentru propria lor moarte buna (euthanasia – alt cuvant tradat!); agonici au fost martirii crestini cand infruntau moartea pentru ca viata lor sa nu-si piarda noima.
« Agonie si extaz » e titlul cartii lui Irving Stone despre Michelangelo. Un titlu bine ales si in concordanta cu epoca. Secolul lui Michelangelo a fost penultimul in care agonie a insemnat incordarea maxima a vietii aflata la apogeu in confruntarea cu moartea.
Secolul XVIII alege sa expulzeze moartea din mijlocul vietii – cimitirele sunt mutate la marginea oraselor (pana atunci erau in jurul bisericilor, aflate in centrul comunitatii). Imparatul romano-german Carol al VI-lea da un exemplu la Viena, dupa epidemia de ciuma. Cimitirul devine o problema de « igiena », iar lupta dintre viata si moarte este trimisa la periferie, « out of sight and out of mind » (= in afara privirii si in afara gandirii).
Asa a devenit agonia o « stare patologica ».
Tu-mi spui: sufletul tau este foarte amar!
nor cu nor, imi spui tu, se-ntalnesc foarte rar,
cal cu cal, si mai rar, si mai rar calaretii,
ne-ntalnim foarte rar, pe la mijlocul vietii,
nu ne spunem decat mana pusa pe umar
si sporim al tacerilor repede numar…
(Ce spui tu despre sufletul meu, Rokssana’s Blog)
Am publicat pe Ralix.ro articolul Iubirea domestica de la mijlocul vietii.
Se afirmă tot mai des că pentru a-i putea iubi pe altii trebuie să te poti iubi pe tine.
Dar cum ai putea invata să te iubesti pe tine?
O solutie veche de peste 13 secole a fost propusă de Sf. Maxim Mărturisitorul într-o scrisoare catre Ioan Cubicularul, intitulată Despre iubire. Iată cum sintetizează Parintele Dumitru Stăniloae formularea Sf. Maxim Mărturisitorul:
« Persoanele umane, in loc sa inainteze spre iubire intre ele, ca o inaintare a unuia in altul si in considerarea de catre unul a celuilalt ca o sine proprie, dupa asemanarea Sfintei Treimi, au ales sa se urasca si sa sporeasca lupta intre ele, sustinand in cadrul firii celei una, repetata in ele, putinta de a se sfasia. »
Asadar, solutia constă in a considera un sine extins, a mă vedea pe mine în altul. Căci omul nu e om închis în el insusi. Omul e om prin alti oameni.
Recunoscându-mă pe mine în altul pot învăta să mă iubesc iubindu-l.
– Te rog nu mă certa,
Aceea care-mi este acuma dragă
Mi-e dat și ea iubirea ei întreagă,
Cealaltă nu era deloc așa.
– Firește, căci îți pricepuse firea,
O vorbă goală doar ți-era iubirea
(William Shakespeare, Romeo si Julieta, traducere de Şt. O. Iosif)
Am publicat pe Ralix.ro articolul intitulat Julieta la 42, Romeo la 48. Gasiti in el cateva dintre elementele din trusa de supraviețuire și conviețuire într-o iubire durabilă pe care o vom deschide sâmbata, 15 iunie, la evenimentul Ralix cu tema Arta de a iubi.
E prea frumos acest capitol din Paradisiace ca să nu-l transcriu aici.
Florile au stârnit in spatiu, pentru a se fecunda, petale care se pliaza, care se depliaza, care zboară.
Francezii le numesc fluturi.
Asemănare care merge spre ea însăsi.
*
Reiken Călugărul a compus acest haiku: La ce visează în flori fluturii care nu mai miscă?
Într-o zi Tchouang-tseu Şamanul si-a luat zborul ca un fluture.
Floarea numita in franceză colchique [crin de Colhida], in germană i se spune Zeitlose (Fără-timp). Floarea căreia i se spune Fără-timp e altceva decat Imortela.
*
Colhida, Eden,
ţări ale Zeitlosului,
timp care este lâna de aur a lumii acesteia,
de negăsit.
*
Fără moarte nu vrea sa zică fără a muri.
Imortela cunoaste murirea si o neagă.
Fără-timpul – mai aproape de natură – ignoră ce ar putea fi ceva ca moartea.
(Les paradisiaques, de Pascal Quignard; capitolul VI – Zeitlose)
Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna.
(din scrisoarea lui Constantin Noica pentru fiul sau, calugarul Rafail, citata pe blogul mugureinflorit)
Stateam cu un prieten de o ora la o prajitura. Am vrut sa spun literalmente « prieten de o ora » – ne cunoscusem cu o ora in urma si ne simteam deja prieteni. In asa fel incat nu mi s-a parut deplasat cand el a spus (cu referire la pozitia lui agnostica): « Pentru voi, credinciosii, e mai simplu, stiti ca urmeaza ceva… » Nu mai stiu exact ce i-am spus atunci. Dar gandul meu era, atunci ca si acum, ca la pachet cu asigurarea ca viata nu se termina aici vine un risc urias: calitatea vietii fara sfarsit depinde de aceasta foarte scurta trecere pe pamânt.
Azi am descoperit un nume pentru aceasta stare de trecere, in care nu stim inca verdictul final: nemuritori de rând. Mi-a venit acest gand de la titlul unui blog. Nu stiu la ce s-a gandit autoarea atunci cand si-a ales ca pseudonim Nemuritoarea de rând, dar ii multumesc pentru postarile bine alese, care stimuleaza si gândirea si simtirea.
Iata cateva exemple:
Nu ne place deloc cand ceilalti nu ne indeplinesc asteptarile si traim ca si cum ni s-ar cuveni orice ne dorim. Cand oamenii ne sprijina, noi consideram ca meritam, in mod firesc, eforturile lor, traind ca si cum am fi indreptatiti sa beneficiem de un astfel de efort. (Naikan I)
Halucinatia stiintei – o miniconferinta stimulanta despre stiinta actuala ca sistem de credinte
Femeia adevarată e femeia pe care vrei să o strângi de mână pe stradă, femeia lângă care vrei să și dormi, nu doar să te culci, este femeia aia cu care diminețile friguroase ți se par calde, femeia cu care vrei să stai toată ziua în pat, doar să o vezi acolo, cu tine…doar voi, voi doi. (Femeie refugiu)
Azi stau de vorba cu Elvira Alexandrescu, psiholog si psihoterapeut.
Cu Elvira lucrez de mai bine de un deceniu si continua sa ma surprinda. Placut.
Se pare insa ca stim suficiente lucruri unul despre altul spre a functiona foarte bine in echipa. Iar o echipa buna intre un psiholog si un psihiatru nu gasesti chiar pe toate drumurile.
– Iti multumesc, Elvira, pentru toate momentele de satisfactie pe care le-am trait gratie formarii acestei echipe de vis (dreamteam, cum ar zice americanii!). Ma bucur ca ai acceptat sa vorbim aici, in blogosfera.
– Te simti utila ca psiholog?
– In cea mai mare parte a timpului, da. Am confirmarea utilitatii de fiecare data cand pacientii afirma ca se simt bine, ca au o calitate a vietii mai buna, ca au reusit sa depaseasca momentele dificile. Cele mai importante confirmari le am de la pacienti care au iesit demult din terapie si care pastreaza beneficiile terapiei si/sau care ma recomanda altor persoane.
– Ce stii sa faci ?
– Cam generala intrebarea. Stiu sa fac multe lucruri, dar, din punct de vedere al consilierii/psihoterapiei, cred am abilitatea de a integra psihodinamic, creativ, adecvat tehnicile invatate. Aceasta imi permite, dupa stabilirea unei relatii terapeutice macar multumitoare, crearea unui spatiu psihologic empatic, constructiv, mulat pe caracteristicile clientului si ale contextului intalnirii. Nu pot explica exact cum fac, dar cred ca stiu sa generez in fiecare intalnire o experienta.
– Daca nu ai fi psiholog, ce ai fi?
– Artist plastic cu pretentii de scriitor.
– Stiu ca ai o experienta bogata in lucrul cu copiii. Ti-e mai usor sa lucrezi cu copiii sau cu adultii?
– Nu pot face o delimitare, dar cred ca lucrul initial cu copiii mi-a permis sa lucrez mai usor cu adultii. Fiecare adult a fost candva copil, iar un copil singur nu poate fi imaginat. Lucrul cu copiii poate fi uneori foarte dificil in ceea ce priveste culegerea informatiilor pertinente pentru diagnostic si strategie terapeutica, dar este cumva mai provocator, mai motivant. Cand lucrez cu copii si simt ca am acces la lumea lor, simt ca este o relatie mai onesta, plina de spontaneitate, inocenta, cu surprize si consum de energie psihica si fizica in mod benefic; e o experienta regeneratoare pentru mine.
Cu adultii imi poate parea ca lucrez mai usor fiindca am niste parteneri de la care aflu mai direct ce ii supara si ce asteapta de la mine. Ca de la adult la adult pot intelege mai bine preocuparile lor. Ca proces terapeutic este adesea mai dificil, fiindca vietile lor sunt complexe, cu o varietate de experiente combinate intr-o infinitate de trairi. E ca o calatorie intr-o lume interioara, a lor, in timp ce eu ii tin de mana, in aceasta intalnire, care este de fapt cu ei insisi.
– Cum stii ca un client merge bine?
Stiu ca unui client ii merge bine cand bifez, pe baza afirmatiilor lui, criteriile de monitorizare a evolutiei in terapie. La inceputul terapiei avem stabilite niste obiective si indicatori prin care clientul apreciaza ca au fost atinse aceste obiective.
Dar cel mai multumitor pentru mine este cand asteptarile initiale ale clientului devin realitati, cand isi insuseste si sunt ale lui reperele mele terapeutice si cand, cumva uimiti, afirma ca, desi nu stiu cum, ei se simt bine. Atunci stiu ca ma pot retrage: cele ce credeam ca li se potrivesc si pe care le-am lucrat in terapie au devenit ale lor.
– Poti sa umbli in mintea oamenilor fara ca ei sa-si dea seama?
Pot crede ca inteleg, empatic, perspectiva oamenilor, se verifica uneori asta prin derularea evenimentelor pe care le-am anticipat ca urmare a acestei analize. Dar niciodata nu am pretentia ca pot intelege pe deplin mintea cuiva – nici cand se straduieste indelung sa mi-o faca cunoscuta.
– Pune-mi doua intrebari.
– Eu cred ca ai ales sa devii medic pentru neurostiinte, nu pentru suferintele corpului. DA, sau NU?
DA si NU. DA, initial am ales medicina, asa cum zici, pentru ca ma fascinau stiintele creierului (in anii aceia se mai oscila inca intre termenii brain science si neuroscience). Dar, pe parcursul facultatii, am aflat ca si suferinta corpului vorbeste un limbaj foarte nuantat si sofisticat. Asa ca atunci cand am ales sa ma specializez in psihiatrie am avut ca interes principal intelegerea legaturii dintre minte si suferinta corpului si tratarea integrata a acestei suferinte, NU dobandirea stiintei despre creier.
– Activitatea ta profesionala te-a ajutat sa te simti mai bine cu tine insuti?
– NU si DA. Ma simteam destul de bine cu mine si inainte de a face psihiatrie, dar, e drept, ca psihiatru am avut si am sansa unor intalniri deosebite, care cred ca ma ajuta enorm sa raman bine in pielea mea. Cand spun intalniri deosebite, nu te gandi la intalniri rare, zguduitoare, ci mai degraba la unele aproape zilnice, cu oameni obisnuiti aflati in imprejurari neobisnuite.
– Pune o intrebare celor care ne citesc.
– Cum v-ati dori sa fie un psihoterapeut ideal?
DAN GHENEA 