Se afirmă tot mai des că pentru a-i putea iubi pe altii trebuie să te poti iubi pe tine.
Dar cum ai putea invata să te iubesti pe tine?
O solutie veche de peste 13 secole a fost propusă de Sf. Maxim Mărturisitorul într-o scrisoare catre Ioan Cubicularul, intitulată Despre iubire. Iată cum sintetizează Parintele Dumitru Stăniloae formularea Sf. Maxim Mărturisitorul:
« Persoanele umane, in loc sa inainteze spre iubire intre ele, ca o inaintare a unuia in altul si in considerarea de catre unul a celuilalt ca o sine proprie, dupa asemanarea Sfintei Treimi, au ales sa se urasca si sa sporeasca lupta intre ele, sustinand in cadrul firii celei una, repetata in ele, putinta de a se sfasia. »
Asadar, solutia constă in a considera un sine extins, a mă vedea pe mine în altul. Căci omul nu e om închis în el insusi. Omul e om prin alti oameni.
Recunoscându-mă pe mine în altul pot învăta să mă iubesc iubindu-l.
DAN GHENEA 
Mi se pare ca seamana foarte mult cu conceptul budist de compasiune (desi nu am acum citate concrete in minte); ei o duc chiar la o extrema, la un mod de sublimare a ego-ului parca.
Sunt curios, poate fi considerata o problema compasiunea exagerata ca si trasatura de caracter?
Exagerata in raport cu ce?
Altminteri, orice deviaza prea mult de la calea de mijloc este o problema.
Cat despre budism, cred ca e vorba acolo mai degraba de o dizolvare a eului. Nu ma recunosc pe mine in celalalt ci incerc sa sterg diferenta dintre mine si altul. In acest punct, budismul nu e compatibil cu crestinismul.
In raport cu ce e normal :), as zice – normal in sensul de regulile nescrise din societatea din care faci parte; calea aia de mijloc este iarasi o obsesie budista (wa, armonie).
Ma gandesc la doua exemple concrete: un medic care trateaza niste pacienti, un CEO/manager care are niste oameni in subordine. Si intr-un exemplu si in celalalt compasiunea exagerata poate deveni o problema, cred?
As spune ca in exemplele dvs. compasiunea este pur si simplu nepotrivita; folosirea ei exagerata ar indica faptul ca medicul nu si-a facut lectiile la capitolul comunicare (empatica si asertiva) cu pacientul, iar managerul nu si-a facut lectiile la capitolul gestionarea capitalului uman. Compasiunea ramane, desigur, o reactie profund umana, dar atunci cand se asteapta ceva mai specific de la tine, compasiunea si atat e mai degraba un minus, cum bine ati zis.
Într-un roman SF :), un personaj al lui Arthur Clarke afirma că există lucruri mai mari și mai importante decât iubirea, de exemplu compasiunea.
Problema cu iubirea este una ontologică: definiția ei este contradictorie până la oximoron, așa cum remarca și William Blake. Înțeleg ce a dus la teoriile simplificatoare, conform cărora iubirea doar este, un fel de atracție universală și inevitabilă, și ce facem noi cu ea ne caracterizează, ca oameni sau altceva. Și în creștinism, iubirea e accesibilă oamenilor, dar nu e un sentiment pur uman, pentru că originile ei nu sunt omenești. Mai curând, natura omenească e cea contradictorie.
« Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine. » – Octavian Paler
iubire, iubire,iubire:)
pana la urma totul se reduce la ce tie nu iti place altuia nu ii face
si in psihologie se spune ca respingem la oamenii din jur ceea ce respingem la noi, asa ca poate daca ne deschidem mai mult sufletul catre ceilalti poate crestem mai mult spiritual
eu cred ca mila nu este un sentiment, este o emotie, o consecinta a iubirii; dar nici eu nu cred intr-o iubire sustinuta anscentral, cred mai mult in ceva mixtura de respect, prietenie
am o super ideeee:) haideti sa facem un campionat al versurilor de iubire, al citatelor, evident, pe blogul dv
de ce nu ati mai continuat interviul cu specialistii psi? tare mi-ar placea sa aflu povesti de succes ale pacientilor;
si stroescu e psi ii luam un interviu? :)))))
p.s. am pus 2 intrebari :))))
ati pus trei intrebari
1. liber la orice fel de concursuri pe acest blog, daca sunt amatori
2. voi continua rubrica « un psi… »
3. numele celor intervievati le veti afla in momentul publicarii