Catégorie : In cautarea noematicii

Armonia lumii

· 2 commentaires ·

« Nu e lucru pe care sa vreau sa-l aflu si sa tânjesc sa-l cunosc cu mai mare nerabdare decat pe acesta: Îl pot gasi si in mine pe Dumnezeu, pe care aproape ca-l pot atinge cu mâna atunci când privesc universul ? » (Johannes Kepler, citat de Owen Gingerich in Universul lui Dumnezeu)

« Pătratul timpului de revoluție este proporțional cu puterea a treia a distanței medii dintre o planetă și soare »  (Johannes Kepler, Harmonices mundi, 1619)

« Slavă lui, armoniei celeste si tie, suflete al meu, slavă Domnului Creatorului tău, atat cat voi mai trăi, pentru acele lucruri fata de care suntem cu totul ignoranti si pentru cele despre care stim numai foarte putin, căci cele mai multe sunt dincolo de ele » (Johannes Kepler, Harmonices mundi, 1619)

Rugă

· 1 commentaire ·

« Două lucruri cer de la Tine, nu mă respinge înainte de a muri:

Prefăcătoria şi cuvântul mincinos îndepărtează-le de la mine; sărăcie si bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă.

Ca nu cumva, săturându-mă, sa ma lepăd de tine şi să zic: « Cine este Domnul? ». Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defăimez numele Dumnezeului meu. »

(Pildele lui Solomon, 30, 7-9)

Absolutul efemer

· 5 commentaires ·

« Nu este o coincidenta ca ideile dragostei romantice si ale fericirii personale au devenit populare in cultura vestica in acelasi timp cu schimbarea si estomparea vechilor convingeri despre a fi barbat, a fi femeie, a fi o persoana.

a. Cand oamenii s-au simtit de « nimic », ei au fost cu atat mai pregatiti sa se simta ca fiind « totul » pentru cineva.

b. Cand oamenii si-au putut alege un partener care sa le garanteze fericirea personala si cand divortul a putut sa incheie oricand relatia, fiecare zi a putut deveni o zi de felul oare-sa-ramanem-casatoriti-sau-sa-ne-despartim?

c. Cand oamenii au putut incepe o relatie cu o atitudine ipotetica de efemeritate, au devenit atat de ocupati sa-si masoare pulsul pe scara fericirii, incat au avut foarte putin timp pentru a se bucura de o relatie. « 

(Virginia Satir – Factori de stres care afecteaza familia moderna; am citat din editia in limba romana a volumului Terapia familiei, aparut anul acesta la Editura TREI)

Nu învăţăm din cuvinte

· 13 commentaires ·

Zice Fericitul Augustin că « interlocutorul meu înţelege ceea ce spun datorită propriei contemplaţii, şi nu datorită cuvintelor  mele« (De magistro). Am găsit acest mărgăritar în Istoria filosofiei limbajului de Eugeniu Coşeriu. Voi reda şi sintetizarea argumentarii augustiniene, aşa cum o face Coşeriu.

« Cu privire la poziţia sa faţa de adevărul din spusele cuiva, interlocutorul are trei posibilităţi:

  • a) nu ştie dacă ceea ce se spune este adevărat;
  • b) ştie că ceea ce se spune este fals;
  • c) ştie că ceea ce se spune este adevărat.

În primul caz, interlocutorul poate crede eventual spusele celuilalt, dar se poate şi îndoi de adevărul lor; în al doilea caz, îl va contrazice pe vorbitor, iar în al treilea, va fi de acord cu el – însă în nici un caz nu va învăţa din spusele lui; deci în toate cele trei cazuri interlocutorul se bizuie la urma urmelor pe propria experienţă şi pe propria cunoaştere.

După ce a auzit spusele mele, primul ştie tot atât cat ştia şi înainte; cel care a auzit ceva fals nu a aflat nimic adevărat din cuvintele mele, iar cel care a aflat lucruri adevărate cunoştea deja adevărul întregii situaţii. »

Când credem că ştim de la alţii, credem, nu ştim.

Omul

· 6 commentaires ·

Am recitit cateva  proze scurte premiate la Concursul de traduceri din literatura portugheza, editia a II-a, organizat de Institutul Camões in 2009. Una dintre acestea am citit-o pana acum de cel putin 20 de ori, in romana si in portugheza. Fraze intregi imi bantuie adesea memoria, mai ales cand ma plimb in zile de toamna sau cand vin seara cu metroul. Vreau sa pun si aici cateva randuri, mai ales ca volumul a fost tiparit intr-un tiraj mic si sunt norocos ca l-am dibuit pe la un targ de carte.

« Era o dupa-amiaza de sfarsit de noiembrie, trecuse toamna.

Orasul isi ridica zidurile de piatra intunecata. Cerul era inalt, trist si rece. Oamenii mergeau impingandu-se pe trotuare. Masinile treceau in graba.

Era probabil patru dupa-amiaza, intr-o zi fara soare si fara ploaie.

Era multa lume pe strada. Eu mergeam pe trotuar, repede. La un moment dat am ajuns in spatele unui om imbracat foarte saracacios, care ducea in brate un copil blond, unul dintre copiii a caror frumusete aproape ca nu se poate descrie. […] Dar omul mergea foarte incet, iar eu, purtata de miscarea orasului, i-am luat-o inainte. Dar trecand pe langa el, mi-am intors capul ca sa mai vad o data copilul.

Abia atunci l-am vazut pe barbat. M-am oprit imediat. Era un om extraordinar de frumaos, care avea probabil treizeci de ani si pe al carui chip erau intiparite mizeria, abandonul, singuratatea. […] Dar ochii erau cei mai frumosi, ochii deschisi la culoare, iluminati de singuratate si blandete. Chiar in momentul in care l-am vazut, omul si-a ridicat capul catre cer.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Multimea trecea fara oprire. Eram in centrul centrului orasului. Omul era singur, singur. Rauri de oameni treceau fara sa-l vada.

Doar eu ma oprisem, degeaba. Omul  nu se uita la mine. Voiam sa fac ceva, dar nu stiam ce anume. […] Parca aveam mainile legate. La fel se intampla uneori in vis cand vrem sa actionam si nu putem.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acum ma gandesc la ce as fi putut sa fac. Ar fi trebuit sa ma hotarasc repede. Dar aveam sufletul si mainile ingreunate de nehotarare […]. Orasul ma impingea si un ceas abatut ora.

Mi-am adus aminte ca ma astepta cineva si ca intarziasem. Oamenii care nu-l vedeau pe barbat incepusera sa ma vada pe mine. Era cu neputinta sa mai stau acolo …

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Si undeva, in adancul memoriei, aduse de imagine, foarte lent, unul cate unul, inconfundabile, mi-au aparut cuvintele:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

Atunci am inteles de ce omul pe care il lasasem in urma nu-mi era strain. Imaginea lui era identica celeilalte, care mi se formase in minte cand citisem:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

M-am intors. Am mers impotriva curentului multimii. M-am temut ca il pierdusem. Era multa lume, umeri, capete, umeri. Insa deodata l-am vazut.

Se oprise, dar in continuare tinea copilul in brate si se uita spre cer.

Am alergat, aproape impingand oamenii. Eram deja la doi pasi. Dar exact in acel moment, omul s-a prabusit la pamant. Din gura lui curgea un rau de sange si in ochii lui era aceeasi expresie de infinita rabdare.

Copilul cazuse odata cu el si plangeain mijlocul trotuarului, ascunzandu-si fata in poalele hainutei patate de sange.

Atunci multimea se opri si forma un cercin jurul barbatului. Umeri mai puternici decat ai mei m-au impins in spate. Eram in afara cercului. […] Apoi a sosit o ambulanta. Cand s-a deschis cercul, barbatul si copilul disparusera.

Multimea s-a imprastiat, iar eu am ramas pe trotuar, mergand inainte, purtata de miscarea orasului.

Au trecut multi ani de atunci. Barbatul a murit cu siguranta. Dar e in continuare printre noi. Pe strazi. »

(Omul, de Sophia de Mello Breyner Andersen; traducere de Roxana Bordei)

Mai e posibil dialogul?

· 1 commentaire ·

Se spune adesea ca programa scolara e prea incarcata, si e un oarecare adevar in asta. Se mai spune ca scoala nu se adapteaza nevoilor zilei; dar o institutie cu ritmuri umane de secol XIX se poate adapta vartejului tehnologic de azi ? Ceea ce mi se pare mai plin de consecinte e ca scoala isi pierde, pe zi ce trece, prestigiul formativ. In disputele despre informatie se ajunge ca temeliile educatiei sa fie ignorate. Invatamantul care pune accentul pe utilitate imediata ajunge sa produca in cel mai bun caz specialisti care nu mai stiu sa comunice decat in granitele din ce in ce mai inguste ale propriilor domenii. E uimitor de greu sa mai gasesti cativa oameni care sa exprime idei clare si distincte si sa le lege in rationamente accesibile unui public mai larg. E insa si mai greu sa gasesti un public larg care sa inteleaga si sa fie sensibil la frumusetea unui rationament. Pe scurt: scoala nu mai produce nici buni ascultatori, nici buni vorbitori. Poate ca ar trebui sa ne gandim la o revenire (fie si partiala) la clasicul trivium: gramatica, logica, retorica. Retorica e o specie practic disparuta. O fi si asta una dintre cauzele pentru care dialogul social e in agonie?

« Oratorul cel mai bun este cel care, prin cuvantarea sa, instruieste, delecteaza si convinge sufletul auditorilor. A instrui este o datorie, a delecta este o onoare, a convinge este o necesitate. » (Cicero – De optime genere oratorum)

Allegro moderato

· 8 commentaires ·

E bine sa fii moderat in tot ce faci ?  E o intrebare gasita pe net (in engleza). O sa incerc sa raspund, si m-ar interesa si raspunsurile domniilor voastre.

Un prim raspuns se adreseaza formei. Una dintre putinele certitudini pe care le am e ca o propozitie care contine cuvinte ca tot, nimic, totdeauna, niciodata nu e niciodata adevarata. Daca e interogativa va primi de la mine un raspuns negativ.

Trecand acum la aspectul moral al propozitiei care incepe cu « e bine sa » voi spune doar ca nu stiu vreun sistem de valori care sa nu contina opozitia fertila intre abnegatie si moderatie. In crestinism, de exemplu, avem cuvantul lui Isus « Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! »,  dar si indemnul la dreapta chibzuinta.

Si ajung la sensul insusi al cuvantului moderatie. Moderarea poate fi o functie care da drumul de mijloc intre extreme (am mai scris despre aurea mediocritas); dar cum sa gasesti calea de mijloc intre extreme pe care nu le-ai atins si nici nu le presimti macar. Doar ascultandu-i pe altii? Si ei, ei au fost acolo?

Virtutea moderatiei nu e pentru mine una negativa, a abtinerii; abtinerea din teama de a nu-mi asuma riscuri duce, mai devreme sau mai tarziu, la excesul de teama numit anxietate – patologie atat de frecventa azi si atat de legata de obsesia de a controla totul.

Toate imi sunt permise dar nu toate imi sunt de folos. Folosul il pot afla insa doar mergand spre limite si intorcandu-ma la aurita cale de mijloc prin dreapta chibzuinta.

Asadar, totul cu moderatie, inclusiv moderatia (mi-ar fi placut sa fiu eu autorul acestei devize, dar e tot o traducere – a unui raspuns la intrebarea Should  everything be done in moderation?)

Conştiinţă şi raţiune

· Laisser un commentaire ·

– sau ce nu se vede în ecranizările după Anna Karenina –

Anna Karenina e o poveste care are şi un happy-end: Levin (un alter ego al autorului) descoperă că există un motiv pentru a trăi – puterea de a face binele. Iar binele este dincolo de raţiune, avându-şi izvorul in conştiinţa omului.

« Atât eu cât şi toţi oamenii avem o singură conştiinţă neclintită, limpede, de netăgăduit; şi această conştiinţă nu poate fi explicată prin raţiune, pentru că este în afara acesteia, n-are nici o cauză şi nu poate avea nici un efect.                                                                                      Dacă binele are o cauză, nu mai e bine… dacă are ca efect rasplată, nici atunci nu mai e bine. Vasăzică, binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efecte. »

Paradoxal, Anna ascultă de raţiune atunci când hotărăşte să se sinucidă. Contele Tolstoi descrie magistral această raţionalitate morbidă:

 » – Raţiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea ce-l supără, rosti cu afectare doamna din faţă în limba franceză, mulţumită de buna seama de fraza  ei.

Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile Annei.

«Sa scapi de ceea ce te supără», repetă în gând Anna. […]  «Da. Ma supără foarte mult, şi de asta ne e dată raţiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie sa scap. De ce sa nu stingi lumânarea când nu mai ai ce privi, când te dezgustă să te mai uiţi în jur?» « 

Ceea ce ne supără este conştiinţa. E conştiinţa limitelor, a finitudinii, a imperfecţiunii – Jankelevitch o numeşte inspirat la mauvaise conscience.

Deriva continentelor

· 1 commentaire ·

Continental drift e o carte captivanta. Nu despre carte in ansamblu vreau sa scriu azi, ci despre multiplele moduri in care o relatie poate fi scindata vizibil sau subteran. Povestea lui Bob Dubois (protagonistul romanului lui Russell Banks) « infatiseaza si ceea ce s-a petrecut cu cei cativa oameni care l-au iubit si cu niste haitieni si un jamaican, si cu fratele mai mare al lui Bob, Eddie Dubois, care-l iubea fara sa-si dea seama, si cu cel mai bun prieten al lui Bob, Avery Boone, care nu-l iubea, dar credea ca-l iubeste, si cu femeile pe care Bob Dubois le-a iubit aproape la fel de mult, dar in alt chip decat o iubea pe sotia lui, Elaine ».

Deriva continentelor mi s-a parut o analogie potrivita pentru a descrie miscarile care scindeaza cupluri, lent sau violent, zgomotos sau in tacere:
1. Neangajarea – foarte populara sub formula « relatie fara obligatii » 2. Absenta – mai cunoscuta sub numele de scena « prezenta virtuala » 3. Conflictul – desi are presa proasta, e tot atat de mult o sansa pe cat e o incercare;  4. Dezangajarea – « cum vrei tu, draga » 5.Separarea – uneori, in formula « stam impreuna si traim separat ».

Cele 5 miscari de mai sus se deosebesc in multe privinte, dar se intalnesc in cel putin un punct – sunt generate (cel putin in parte) de mitul ca undeva exista « jumatatea mea », cel sau cea care mi s-ar potrivi perfect si fara efort. Deci: 1. Nu ma angajez pentru ca mai astept; 2. O relatie mai mult virtuala ma lasa sa-l pictez pe celalalt in culorile dorintei mele; 3. Ma revolt in fata inselarii asteptarilor si intru in conflict cu cel care nu vrea sa confirme ceea ce ar fi trebuit sa fie; 4. M-am inselat, nu este el alesul, deci angajamentul meu nu mai este valabil (promisiunea i-am facut-o presupusei jumatati, nu acestei persoane dezamagitoare); 5. Nu ne mai potrivim ( cu variante: a. nu exista potriviri, fiecare e pe cont propriu; b. nu ne-am potrivit niciodata, dar asta inseamna ca o alta « jumatate » trebuie sa existe undeva; c, d, e ….)
As spune ca mitul jumatatilor care se cauta e la originea unor falii reale, care vor influenta in mod real relatii actuale sau potentiale.

Luxul ca finalitate

· 6 commentaires ·

« Majoritatea celor care cauta bogatia o asociaza ideii de lux. Luxul e finalitatea bogatiei. Iar luxul constituie chiar frumusetea pentru o intreaga categorie de oameni. Luxul constituie singurul mediu in care ei pot simti in mod vag ca universul e frumos […] Groaza de saracie – si orice diminuarea a bogatiei, sau chiar nesporirea ei, poate fi resimtita drept saracie – este esentialmente groaza de uratenie. Sufletul pe care imprejurarile il impiedica sa simta, fie si confuz, fie si prin intermediul minciunii, macar o farâma din frumusetea lumii este invadat pana in centrul lui de un soi de groaza. »

(Simone Weil – Forme de iubire implicita a lui Dumnezeu)