Catégorie : In cautarea noematicii

Noile mitologii


Intrasem sa cumpar o carte. Pe coperta ei marketingul scrisese 2+1. Asa ca am ales 1+2 (cartea pe care o voiam + 2 cu acelasi marcaj). Prima dintre cele doua neprogramate suna foarte promitator: « Noile mitologii ». In plus, se voia a fi replica dupa 50 de ani la Mitologiile lui Roland Barthes. A doua  – « Scrisori catre Olga » – am luat-o cu o oarecare ezitare, manat mai mult de curiozitatea pentru biografia autorului epistolelor, Vaclav Havel. Ordinea s-a inversat cand am inceput sa citesc – Havel e interesant chiar si cand ii scrie sotiei ce vitamine sa-i trimita, noii autori ai Noilor mitologii sunt, in genere, destul de plati si previzibili. Sunt totusi cateva bucati care mi-au placut: Speed-dating de Nelly Arcan, GPS de Frédéric Beigbeder, Botox de Sophie Fontanel, sau SMS de Didier Jacob.

« Mii de ani, omul a fost nevoit sa-si gaseasca drumul cu ajutorul unor necunoscuti: era o treaba umilitoare, cateodata chiar ridicola, dar astfel isi facea noi prieteni si vizita locuri neasteptate […] Acum stie incotro sa mearga si nu mai vorbeste cu nimeni, nicaieri, cat e lumea de mare, nici macar la coltul strazii. »

(GPS, de Frédéric Beigbeder)

Un bărbat şi o femeie


E titlul unui film frantuzesc din anii 60 (mai precis, 1966 – Un homme et un femme, in regia lui Claude Lelouch), pe care l-am vazut de mai multe ori in anii ’80. Imi placea si filmul, imi placea si muzica (un foarte fredonabil şaaabaadabadabadaba-uabadabada…).

Se spuneau putine cuvinte, restul era un şabadabada de emotii nevorbite.

Intr-un cuplu de cursa lunga, femeia adulta si barbatul adult se pot intelege reciproc daca invata sa completeze cuvinte in spatiile cu uabadabada. Cuvinte directe (propozitii care incep cu « eu »), precise (spun ce inteleg din actiunile tale si spun ce voi face eu) si clare (spun care este obiectul dorintei mele).

Pe scurt, invat sa formez propozitii de tipul:

Eu + verb activ si personal + complement direct exprimand un obiect bine definit.

Cam prozaic, nu?

Cămila perfectă


Patru învăţaţi calatoreau prin deşert cu o caravană. Seara stăteau în jurul focului şi povesteau. Toţi erau plini de admiraţie faţă de cămile. Le admirau puterea şi găseau că răbdarea lor umilă e aproape de neînţeles. « Haideţi să scriem despre acest animal sau să desenăm ceva care să laude şi să onoreze cămila » – spuse unul dintre ei. Spunând aceste cuvinte, luă un sul de pergament şi intră într-un cort luminat de o lampă cu ulei. După câteva minute, ieşi şi îşi arătă opera celor trei prieteni ai săi. Desenase o camilă care tocmai se ridicase din poziţia de odihnă. Cămila era atât de bine desenată, că ai fi putut crede că era vie. Următorul bărbat intră apoi în cort şi ieşi curând. Aducea o scurtă descriere a foloaselor pe care cămilele le aduc caravanei. Al treilea scrise un poem încântător. Al patrulea intră în cele din urmă în cort şi le interzise celorlalţi să îl deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul se stinsese şi ceilalţi dormeau deja. Dar din cortul slab luminat mai venea încă zgomotul penelului scrijelind. A doua zi îl aşteptară la fel de zadarnic. La fel şi în ziua a treia şi a patra. Aidoma stâncilor care se închiseseră în urma lui Aladin, cortul îl ascundea pe cel de-al patrulea învăţat. În sfârşit, în ziua a cincea, intrarea cortului se deschise şi cel mai silitor dintre silitori ieşi afară, mort de oboseală, cu ochii încercănaţi şi obrajii slăbiţi. Bărbia îi era încadrată de o barbă aspră. Cu paşi osteniţi şi o faţă de parcă ar fi mâncat lămâi verzi, se apropie de ceilalţi. Aruncă obosit pe covor un mănunchi de pergamente. Pe exteriorul primului sul scrisese cu litere mari: CĂMILA  PERFECTĂ  SAU  CUM  AR  TREBUI  SĂ FIE  O  CĂMILĂ…

(în Nossrat Peseschkian – Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)

Patetic vs. poetic


Trebuie sa recunosc: am fost tentat sa ma pozez cu Chip si Dale. Dupa o zi in care vezi, vezi si iar vezi, nu prea iti mai ramane timp sa gandesti sau sa visezi. La ce bun sa visezi? Minnie iti zambeste, vrajitoarele se ofera privirii in plina lumina, iar la sfarsit ai 20 de minute in care te scalzi in artificii.

Aristotel distinge doua forme ale sufletului rational: intelectul receptiv (patetikos) si intelectul activ/creator (poietikos). La Disneyland, intelectul patetic invadeaza toata mintea. Revarsarea imaginilor inunda creierul si il face impropriu pentru orice efort imaginativ.  

Poezia nu moare din cauza rationalizarii, moare prin hipertrofia acestui receptacul de imagini – intelectul patetic.

Eu vreau


Ieri s-a stins lumina cand imi scriam insemnarea zilei. Era ziua nationala a Belgiei si voiam sa va spun cate ceva despre Constitutia Belgiei, deschizatoare de drumuri pentru fundamentarea statelor democratice moderne si model pentru prima Constitutie a României.

Dar azi e o alta zi si textul s-a lungit binisor, asa ca l-am trecut la rubrica eseuri (Belgia – Regatul creat prin Constitutie), pentru cei care au gust pentru asemenea digresiuni istorico-politice.

Pentru azi, va propun:

1. Sa luati o foaie de hârtie si sa o impartiti in doua

2. În stanga scrieti propozitii care incep cu « Eu vreau sa… »

3. În dreapta propozitii care incep cu « Trebuie sa… »

4. Comparati cel doua jumatati ale foii scrise.

Daca observati ceva care vi se pare semnificativ, m-as bucura sa comentati despre ceea ce ati descoperit.

O chestiune de gust


« Când vreau să-mi regăsesc buna dispoziţie şi să-mi petrec plăcut timpul, mă duc pe strada Ferdousi, unde domnul Ferdousi are o prăvălie cu covoare persane. Domnul Ferdousi, care şi-a petrecut toată viaţa în tovărăşia artelor si frumosului, priveşte la realitatea înconjurătoare ca la un film de mâna a doua într-o sală de cinema ieftină şi murdară. Totul e o chestiune de gust, îmi spune el, lucrul cel mai important, stimate domn, este să ai gust. Toate ororile (pentru că le numeşte orori), cum sunt minciuna, trădarea, hoţia, delaţiunea, domnul Ferdousi le aduce la acelaşi numitor – asemenea lucruri le fac oamenii care n-au gust. » (Ryszard Kapuściński – Şahinşahul)

Ryszard Kapuściński pune secvenţa de mai sus în ultimele două pagini ale reportajului cu aer de roman-frescă despre revoluţia islamică din Iran; pare că vrea să creadă că mai reală decât lumea violenţei perpetue este lumea care ar putea lua loc pe covoarele domnului Ferdousi. Nu că şi-ar face iluzii – nu am întâlnit la un alt autor tuşe atat de realiste, fără a cadea însă în naturalism sau în cinism (dacă vreţi să vă convingeţi citiţi Împăratul – despre ultimul împărat al Etiopiei, Imperium – despre agonia imperiului sovietic, şi, desigur, Şahinşahul – despre mărirea si căderea ultimului Rege al Regilor); dar este tentat să creadă în salvarea prin cultură (edificatoare în acest sens e culegerea lui de reflecţii intitulată Călătorind cu Herodot).

 Şi totuşi… Oare lumea ar fi fost scutită de un razboi dacă Hitler ar fi fost apreciat ca pictor?

Breaking news


„A trai fara TV in secolul 21 este ca si cum ai refuza sa fii la curent cu ce-i nou, cu progresele stiintei, cu lumea exterioara. O sa-mi spuneti ca pentru astea sint de ajuns stirile la radio, cartile din biblioteca, etc. Daca sinteti convinsi de teoria asta, atunci cum se face ca in mai putin de 60 de ani televiziunea are atitia adepti si a ajuns la astfel de performante tehnice? […] A nega existenta TV-ului in ziua de astazi mi se pare efectiv aberatie, si nu o luati ca pe un afront personal. Nu mai sintem in sec. 19, cind inca se statea la lampa cu petrol, sintem cu inca 2 secole mai in fata. Omenirea progreseaza, nu are cum sa dea inapoi, iar daca unii dintre noi « construiesc baraje » de genul: « fara TV », nu fac decit sa complice existenta ulterioara a copiilor de acum.”

E o opinie exprimata pe forumul parinti.com.

Exista suficiente studii care arata ca televiziunea „simplifica” prea mult existenta copiilor si a adultilor: mai putina atentie, mai putina imaginatie, mai putina miscare, mai putina curiozitate pentru lumea reala. Multi dintre noi isi dau seama si fara studii stiintifice de aceste probleme; acceptam insa aproape ca o axioma rolul informativ al televizorului.

Intrebarea este:

Am fi mai putin informati fara televizor ?

Toate poveştile au final fericit


Camus spunea că trebuie să alegi: să trăieşti sau să povesteşti. E o formulare ori-ori tipică pentru timpurile noastre. De foarte multe ori nevoia de psihoterapie e o nevoie de poveste. Nevoia de a reînvăţa să trăieşti şi să povesteşti. Cum?

  1. Descoperă care e povestea ta, nu rolul tău; poti juca multe roluri, dar ele trebuie să intre intr-o singură poveste; rolurile şi măştile se schimbă, dar nu lăsa sa intre personaje din poveşti diferite.
  2. Povestea e mai importantă decât succesul într-un anumit rol; de fapt succesul se dovedeşte a fi un castel de nisip dacă nu conţine  o poveste esenţială ca structură de rezistenţă.
  3. Toate poveştile au final fericit, nefericire e doar refuzul poveştii. De ce refuzăm povestea? Pentru că ne e frică de probele iniţiatice; cei mai mulţi dintre eroii de poveste eşuează de două, de trei sau chiar de nouă ori înainte de a reuşi. Aproape întotdeauna reusesc ajutaţi de iraţional; eşecul şi iraţionalul sunt dureri prea greu de suportat pentru moderni.

Familii fericite


Zinker (In Search of Good Form – Gestalt Therapy with Couples and Families, 1998) enumera urmatoarele atribute ale întâlnirilor din familiile fericite:

  • Oamenii se ascultă unii pe alţii
  • Au propriile idei şi sentimente
  • Schimbă idei astfel încât să se ajungă la cea mai convenabilă soluţie
  • Mai degrabă pun întrebări decât să facă presupuneri
  • Acceptă diferenţele fără teamă
  • Se adaptează unul la celălalt
  • Se luptă pentru ceea ce consideră a fi corect şi bun
  • Încep, dezvoltă şi încheie o discuţie, apoi trec mai departe
  • Împărtăşesc dureri, curiozităţi, regrete, tandreţe, dorinţe şi nevoi diverse
  • Învaţă să accepte cu recunoştinţă un da şi fără resentimente un nu
  • Trec de la o experienţă la alta (nu rămân fixaţi)
  • Renunţă să vrea un lucru pentru care nu există şanse de realizare
  • Nu se iau prea în serios
  • Se influenţează reciproc
  • Sprijină interesele şi proiectele celuilalt
  • Arată mândrie sau compasiune pentru reuşitele sau eşecurile celorlalţi
  • Respectă spaţiul intim al celuilalt, dar nu stau deoparte atunci când acesta se retrage în suferinţa  sa
  • Tolerează idei noi şi stranii şi visează  împreună

Noaptea de iunie


« Să plângă ? … Însă plânsul provoacă râsul azi … / Pe cât ai să versi lacrimi, pe-atâta ai să cazi ! / Să râdă ? … Dar tot omul o rană are-ntr-însul … / Să râdă însă ! Râsul provoacă singur plânsul ! » (Alexandru Macedonski – Noaptea de iunie)

Astăzi soarele nu a mai apus dincolo de Cercul Polar de Nord. Arhanghelsk (Oraşul Arhanghelilor) e mult dincolo de Cercul Polar. « În Archanghel » e o poezie ludică şi muzicală de Alexandru Macedonski. Muzicalitate pe care o actualizează fabulos Tudor Gheorghe în « Fata din Arhanghel ». « Cu ochi lungi, cu gene lungi, / Zilnic râde, zilnic cantă ». Azi am citit Macedonski  după ce îmi căzuse sub ochi Epistola întâia către fete. Contra plânsului, i-aş zice eu; e un text care surprinde bine spiritul timpului: să nu plângi pentru nimic, dar nici râsul nu e alternativa, ci un semisurâs controlat de voinţa de a nu plânge.

Dilemei lui Macedonski i se răspunde azi cu varianta nici plâns – nici râs. Recomand să luăm mai serios în considerare varianta şi – şi: plâns mai în voie şi râs sănătos.

În Nord, Soarele e la Zenit. E noapte de iunie pe Dâmboviţa. E zi la Cercul Polar. Să nu ne luăm prea în serios.