Silabe mi se strâng în piept
Străine, fără să mă-ntrebe,
Neiertătoare şi superbe.
Nu mă mai mir. Ascult, aştept,

Număr cum picură rar, reci,
Îndepărtat ca dintre stele,
Din rotunjirea gurii mele
Moartea şi viaţa mea de veci.

(Ana Blandiana – Silabe)

Ieri a fost  Ziua  Limbii  Române. Majusculele de o zi sunt o slabă compensaţie  pentru neglijarea de fiecare zi.

Cuvintele modelează gândirea. Abia mult mai târziu şi mult mai rar gândirea creează cuvinte. Unii spun că ajungi să vorbeşti bine o limbă straină atunci când gândeşti în acea limbă. Eu aş zice că din momentul în care gândeşti în acea limbă, ea nu mai este o limbă străină.

Unele cuvinte sunt călătoare altele sunt sedentare. De exemplu, cuvintele care denumesc mâncăruri călătoresc doar dacă pot fi puse în traistă; dacă au nevoie de îngrijiri speciale sau depind de roadele unui anumit pământ, cuvintele care le denumesc rămân pe loc.

Uneori reţeta pleacă departe sub un alt nume. Suedezii mănâncă, de pildă, kaldomar. Nu vă spune nimic, nu-i aşa? Dar dacă v-aş spune că e vorba de carne tocată învelită în foi de varză? Aşadar, suedezii mănâncă sarmale? Nici vorbă! Au luat doar reţeta moldovenească, dar, spre deosebire de moldoveni, nu au luat şi cuvântul turcesc sarma. S-a întâmplat acum trei secole, când, după înfrângerea de la Poltava, Carol al XII-lea al Suediei a rămas la Tighina peste 3 ani, unde a făcut cunoştinţă cu sarmalele pe care le-a introdus apoi în Suedia sub numele “kaldomar”. “Sarmalele” au rămas legate de trăirea  convivială balcanică. Suedezii nu mănâncă “sarmale”, chiar dacă reţeta e aceeaşi, chiar dacă le mănâncă de Crăciun. E alt set mental asociat, altă tip de convivialitate, alt Crăciun.

Dar sunt convins că soldaţii lui Carol al XII-lea gândeau, măcar uneori, “sarma”, nu “kaldomar”, pentru că ei trăiseră patru ierni în ţările sarmalei. Raiaua turcească a Benderului, le fusese adăpost după ani de lupte cu ruşii. Se obişnuiseră atât de bine acolo, încât turcii nu au putut să îi facă să plece decât după o încăierare – si astfel a ajuns până în Suedia cuvântul “calabalâc“(lucruri în dezordine, mulţime de oameni). Pentru acei suedezi “sarma” nu era un cuvânt într-o limbă străină, era de-al lor.

Cuvintele modelează gândirea. Fără cuvinte gândirea se întoarce la forme primare, în imagini.

Cuvintele formează patrii, căci fără cuvinte nu există memorie de lungă durată.

Cum bine zicea Nichita Stănescu: “Limba română este patria mea.” Şi tot el: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă.” Frumos, dar mă întreb dacă Dosoftei ar fi recunoscut ca românesc cuvântul „intim”, din textul de mai sus. Şi nu ştiu nici câţi contemporani îl folosesc în contexte similare – probabil o minoritate.

Nu te naşti într-o limbă, creşti în acea limbă. Luaţi un nou-născut japonez, daţi-i o mamă care să vorbească frumos şi bine româneşte şi el va gândi, vorbi şi simţi româneşte.

Dar ce se întâmplă când limba în care ai crescut nu mai e iarba verde de acasă, ci devine tot mai mult glod şi pământ pârjolit? Ce se întâmplă atunci când nu o mai vorbeşti frumos cu cei din jur?