Cina cea de taina este evenimentul mistic fondator al comunităţii creştine. Apostolii lui Hristos au răspândit un nou mod de a trăi în lume. Elementul ritual care distingea comunităţile creştine primare era adunarea în jurul mesei.
Această convivialitate a definit mentalitaţi şi instituţii sociale şi politice care au ajuns până în zilele noastre – v-ati gândit că a discuta şi (eventual) a rezolva probleme la o « masă rotundă » e o formă mentală creştină?
Poate va fi mai evident dacă voi aminti că forma otomană corespondentă este « divanul »- conceptul a pătruns şi în Ţările Române şi s-a menţinut atâta vreme cât a ţinut influenţa politică otomană. Revenirea României în Europa a însemnat şi trecerea de la « divan » (Divanurile ad-hoc de la 1857 fiind ultimele care au folosit numele turcesc) la « adunare »( Adunările elective de la 1859, de exemplu). De menţionat că « adunare » este traducerea termenului elin ecclesia, care a fost preluat de latina târzie cu sensul de « comunitate a credincioşilor ». « Adunarile », ca forme politice moderne, sunt, desigur, laice, dar forma laică păstrează urma matricei creştine (de exemplu, existenţa unor valori asupra cărora votul nu are putere – lucru care ar fi fost uimitor pentru un atenian din vremea lui Pericle – sau regula majoritatii calificate, de două treimi, pentru legile « organice »)
Am vorbit până aici despre « cină » ca formă care modelează încă existenţa în lume a civilizaţiilor cu matrice creştină. Să vorbim puţin şi despre implicaţiile « tainei ». Nu despre ce este dincolo de taină, ci ce este dincoace: cum s-a dezvoltat gândirea ştiinţifică creştină pornind de la dogmele creştine.
Una dintre teoriile curente azi e că gândirea ştiinţifică s-a dezvoltat în ciuda şi împotriva dogmelor. Adevărul e că gândirea ştiinţifică a fost adesea anticlericală, dar, cel puţin până în secolul XIX, rareori antireligioasă – chiar şi Darwin a trăit şi a murit în pace cu biserica sa.
În secolul XIX a fost inventat termenul « Renaştere », Jules Michelet fiind primul care l-a folosit; ideea că artele şi ştiinţele Greciei antice ar fi renăscut după un mileniu de obscurantism creştin a fost una dintre marile fraude intelectuale ale acestui secol XIX, perpetuată în cultura de masă până în zilele noastre.
Leonardo da Vinci, exemplu de om renascentist, nu poate fi conceput în afara moştenirii creştine. Inclusiv, sau mai ales, în ceea ce priveşte partea ştiinţifică a operei sale.
Să începem chiar cu celebra frescă Ultima Cena. Liniile de perpectivă converg în chipul lui Iisus – Leonardo foloseşte tehnica perspectivei pentru a pune in evidenţă un simbol creştin fundamental (Calea, Adevarul si Viata).
Dar putem spune şi altfel: tehnica perspectivei a fost posibilă doar după ce dogmele creştine au facut posibila notiunea de infinit. Infinitul nu e conceptibil (cel puţin nu ca noţiune matematică şi fizică) în gândirea greacă antică. Pentru Euclid, ideea unor paralele care se întâlnesc la infinit nu avea sens. Prima anticipare a geometriilor neeuclidiene e tocmai tehnica perspectivei – invenţie a aşa-zisei Renaşteri. De fapt, această perioadă este începutul dezvoltării unui nou tip de ştiinţă, una care depăşeşte raţionalismul static al gândirii antice. Această nouă ştiinţă are la bază dogme care circumscriu şi fac utilizabil non-raţionalul, non-reprezentabilul şi infinitul.
Iar pentru cine mai crede că dogmele creştine sunt inamicii ştiinţei şi că mileniul în care au fost elaborate a fost unul întunecat, o să deschid chiar Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, scrisă în secolul VIII al erei creştine.
« Nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile şi nici toate cognoscibile … Altceva este cognoscibilul şi altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea »
« Cognoscibil », « exprimabil » sunt termeni cu care ştiinţa greacă nu-şi bătuse capul (Socrate, cu al sau « stiu ca nu stiu nimic », e o exceptie si un scandal in filosofia greaca – nu intamplator il puteti gasi zugravit pe peretii multor biserici ortodoxe). De fapt, Atena ratiunii nici nu îşi putea închipui un cosmos care să aibă părţi ce nu pot fi cunoscute raţional. Euclid a luat drept punct de pornire nişte « evidenţe » empirice şi raţionale pe care le-a numit axiome. Ştiinţa creştină a procedat invers: a verificat consecinţele practice ale acceptării unor dogme care nu puteau fi înţelese raţional.
Iată câteva exemple:
1. Infinitul.
« Este evident că Dumnezeu este necorporal. Căci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă…?… Dacă Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul că Dumnezeu străbate prin toate şi umple toate, după cum spune Scriptura: „Nu umplu Eu, oare, cerul şi pământul, zice Domnul? »… Dar dacă unii zic că Dumnezeu este un corp imaterial, ca aşa-numitul, de înţelepţii greci, al cincilea corp, vom spune că este cu neputinţă, deoarece, negreşit, el se va mişca ca şi cerul. Căci acesta spun ei că este al cincilea corp. Cine este, însă, acela care îl mişcă pe acesta? Căci tot ce se mişcă este mişcat de altcineva. Şi pe acela, cine? Şi aceasta la infinit, până vom ajunge la ceva nemişcat. » (Ioan Damaschin, op. cit.)
Matematica, astronomia, filosofia cosmologică greacă se bazaseră pe finit, pe măsurabil, pe corpuri ideale şi forme perfecte. Poliedre regulate, sfere, numere raţionale, armonii şi proporţii, aceasta era ţesătura cosmosului grec. Grecii antici erau perfect opaci la ideea de infinit. Dogma dumnezeului infinit şi necorporal a generat matematici şi fizici la care anticii nu aveau acces.
2. Forţa. Newton nu avea niciun dubiu: gravitaţia este Dumnezeu. Trebuie spus din capul locului că Newton a căutat o lege fizică universală pentru că ştia că trebuie să existe. Aristotel, de exemplu, nu o căutase pentru că universul lui era compus din corpuri care aveau fiecare proprietăţi distincte (de exemplu, piatra avea « proprietatea » căderii, deci nu era nevoie de o forţă externă).
« Prin urmare Dumnezeu se numeşte „minte », „raţiune », „duh », „înţelepciune », „putere », pentru că este cauza acestora, pentru că este imaterial şi pentru că este atoatelucrător şi atotputernic. »(Ioan Damaschin, op. cit.)
Cu alte cuvinte, existenţa unei legi a atracţiei universale a fost mai întâi presupusă de misticul Newton pe baza a trei elemente dogmatice:
3. Natura duală a luminii. Undă şi corpuscul. Acesta a fost răspunsul mecanicii cuantice la întrebarea la care Newton a răspuns că « lumina are o natură corpusculară », iar Christian Huygens că « lumina are o natură ondulatorie ». Ambii au fost marcaţi în teoriile lor de raţionalismul caracteristic doctrinei protestante. Răspunsul modern este de fapt o sinteză care nu poate fi înţeleasă raţional, dar are o valoare explicativă şi practică mult mai mare decât teoriile lui Newton si Huygens.
Teoria undă-corpuscul are la bază o gândire compatibilă cu dogma dublei naturi a lui Hristos, formulată la al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451: « cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire ». Iar reprezentarea lui Iisus Hristos în Crez este tocmai lumina: « Lumină din Lumină… »
4. Energia
« Dumnezeirea este simplă şi necompusă … Prin urmare, trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinţa Lui » (Ioan Damaschin, op. cit.).
Aplicarea acelui « trebuie să gândim că », decurgând din formulă dogmatică a naturii simple a lui Dumnezeu, a dus la legile conservării energiei şi, în final, la celebra formulă unificatoare E=mc². Nu ştim ce este Dumnezeu în fiinţa sa, dar, prin formula energiei totale (dogmatică ea însăşi, ca formă), putem circumscrie misterul « energiilor necreate » (termen introdus în teologie de misticii isihaşti în secolul XIII).
Lista ideilor ştiinţifice care au fost posibile doar în cadrul dogmatic creştin e mult mai lungă. Dogma poate fi şi un puternic instrument de cunoaştere. Dacă o privim nu ca o uşă închisă înspre mister, ci ca o uşă întredechisă dinspre mister, prin care lumina misterului ne indică sectoare de cunoaştere rodnică a lumii.
Iisus nu a spus niciodată « crede şi nu cerceta » (e una dintre acele minciuni grosolane pe seama creştinismului propagate neobosit de militanţii marxişti), ci a îndemnat la a crede şi a cerceta.
Citind un articol despre J.C. Reil (inventatorul termenului « psihiatrie », in sensul actual al termenului) si ale sale Rapsodii pentru pianul cu pisici (un fel de prim tratat de psihoterapie), mi-a venit ideea ca evolutionismul, ca teorie metastiintifica, e un produs tarziu al curentului romantic. Am folosit in titlu sintagma « romantism intarziat » in sensul cronologic, nu ca o judecata de valoare, in acelasi fel in care vorbim despre romantismul intarziat al lui Eminescu.
Unul dintre pacientii celebri ai doctorului Reil a fost Goethe, un precursor al curentului romantic in literatura. Cu siguranta cei doi au avut lungi discutii despre literatura si stiinta. La vremea cand s-au intalnit prima oara, Goethe era pe cale sa finalizeze prima parte din Faust. Reil a murit destul de timpuriu, la 54 de ani, ingrijind ranitii si bolnavii dupa oribila « Batalie a Natiunilor » de la Leipzig (1813). Goethe a trait in schimb o viata productiva pana la adanci batraneti, asa ca a apucat sa termine, in anul mortii sale (1832), partea a doua din Faust, in care pune in scena si tema crearii vietii din elemente fara viata.
Pe scurt, Wagner, discipolul lui Faust, creeaza in laborator, prin procese alchimice, un homunculus, un omulet stralucitor aflat intr-o sticla. Omuletul nu are un corp material propriu-zis, e un fel de foc. Pentru a capata un corp, homunculusul este unit cu apa oceanului. Focul se uneste cu apa si da nastere unui corp material viu.
Descrierea din Faust e una in care apar si Proteus (zeul metamorfozelor) si Galatea, nimfa oceanului, dar nu vi se pare ca teoria « supei primordiale » (dupa aparitia apei pe planeta Pamant, descarcarile electrice – « focul »- intr-o atmosfera inca bogata in metan si amoniac au produs primele molecule organice) seamana foarte mult cu tema homunculusului din piesa lui Goethe?
Reil, in schimb, credea ca pentru a produce viata ai nevoie de un fir de viata. Chiar si in prima perioada a activitatii sale stiintifice, cand doctrina sa ar putea fi descrisa ca una strict materialista (credea ca toate proprietatile organismelor vii pot fi explicate in termeni fizico-chimici si prin relatii de tip cauza-efect), Reil a formulat doua precautii: (1)ca exista o limitare intrinseca a mintii noastre in a percepe relatiile cauza-efect si (2) ca nu stim daca si care dintre caracteristicile unei fiinte vii sunt preformate (genetice) si care sau daca evolueaza sub influenta unor factori externi (sunt « epigenetice »).
In 1796, cand scrie impotriva vitalistilor (cei ce sustineau existenta unui « suflu vital » care organizeaza materia vie »), Reil pare totusi mai pornit impotriva teoriei epigenetice. Era deci un antievolutionist materialist, intr-o vreme in care la putere in stiintele vietii erau evolutionistii spiritualisti!
Intalnirea cu romantismul (Reil a fost prieten si a corespondat asiduu cu corifeii primului val al romantismului), a redefinit conceptiile medicale ale lui Reil, care a evoluat spre o pozitie dualista (pe langa interactiunile materiale a introdus rolul organizator al « constientei »). Pe baza acestei sinteze intre empirism (Reil este un cercetator foarte riguros si atent la datele experimentale), kantianism si romantism se naste o teorie medicala care va fi cea care va da un avans de cel putin 50 de ani medicinei germane fata de restul lumii (Reil este cel care a definit programul de studii si modul de organizare pentru facultatea de medicina a noii universitati din Berlin, in 1810).
Dar a existat si o intalnire tarzie a romantismului cu evolutionismul. Cu evolutionismul darwinist. Darwin publica Originea speciilor in 1859, starnind aproape imediat ceea ce se straduise sa evite amanand timp de mai bine de doua decenii sa publice in volum ideea care ii venise in timpul expeditiei cu nava Beagle – o disputa extrastiintifica, ideologica.
Darwin nu a scris insa niciodata despre « supa primordiala », despre originea vietii. Darwin a formulat o teorie stiintifica (nici mai buna nici mai rea decat geometria euclidiana, de pilda) care incerca sa explice transformarile formelor de viata, dar pornind « de la un fir de viata », vorba lui Reil, nu pornind de la « apa si foc ». Asta a fost contributia unui romantism intarziat, care a luat o teorie stiintifica si a facut din ea o filosofie cu pretentii de explicatie finala, totalizatoare, atotcuprinzatoare.
Or, in momentul in care o teorie se pretinde finala si nemodificabila ea inceteaza sa mai fie stiintifica. Asa ca atunci cand evolutionistii incearca sa-si asume « ministerul adevarului » se exprima doar ca militanti ai unui romantism intarziat. Asta nu inseamna ca oponentii lor cei mai vocali si mai structurati, creationistii, sunt promotorii unor idei stiintifice. As zice, folosind termeni analogi, ca sunt, oarecum paradoxal, pozitivisti intarziati nascuti din intamplare intr-un mediu teologizant.
Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.
(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)
În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.
Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:
« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »
Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:
« O să vină odată şi odată şi rândul nostru… «
Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.
Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.
« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »
Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.
Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.
Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:
« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »
Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:
« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »
Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».
« Dar am trecut peste asta, sperând că… »
Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».
Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.
Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.
« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »
Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.
Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…
« Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinile in copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intampla acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou inceput. »
Iată care sunt cel zece nevoi umane relevante pentru educaţie pe care ni le propune profesorul Solomon Marcus:
Iniţial voiam să citez câte o formulare memorabilă din fiecare paragraf. Problema e că textul abundă în formulări memorabile şi, în plus, ansamblul e mult mai frumos decât oricare dintre componente. Aşa că, dacă sunteţi curioşi, mergeţi direct la sursă (aici).
« – Dumneata ce parere ai? Puşkin definea gloria ca un petic de culoare aprinsă peste niste zdrenţe, şi fiecare dintre noi îi dăm acelaşi înţeles ca si Puşkin, adică un înţeles mai mult sau mai puţin subiectiv. Totuşi nimeni nu i-a găsit până acum acestui cuvânt o definiţie clară şi logică. Şi mult aş da pentru o asemenea definiţie! » (A. P. Cehov – Un călător la clasa întai) »
Am avut azi o conversaţie interesantă cu un vânător.
Spre sfârşit, mi-a spus că el crede că vânătoarea va dispărea din Europa în următorii 20 de ani.
Care e părerea domniilor voastre despre vânătoare?
(sursa foto – http://vanatoare.info/diverse/etica-si-morala-vanatorii/)
Iată câteva dileme:
« Educaţia fără valori, oricât de folositoare ar fi, pare mai degrabă un mod de a face din om un diavol mai isteţ. » (C.S.Lewis – Cronici)
« Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos »
După mine, cea mai pertinentă definiţie a libertăţii. Dată de Paul din Tars, cetăţean roman, născut din părinţi evrei care îi puseseră numele Saul (= cel dorit).
Această definiţie a libertăţii apare în aceeaşi scrisoare către locuitorii Corintului în care cel convertit pe drumul Damascului face cea mai impresionantă descriere a iubirii adevărate. Şi tot acolo aflăm ce nu ne este de folos:
« De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. »
Dacă am dragoste, toate îmi sunt îngăduite. « Iubeşte şi fă ce vrei » zice şi Augustin, alt cetăţean roman care a preferat o cetăţenie mai înaltă şi o libertate mai largă, guvernată de iubirea adevărată. Cea pe care Paul din Tars o arată astfel:
1. rabdătoare, 2. binevoitoare, 3. empatică, 4. fără invidie, 5. fără orgoliu, 6. delicată, 7. modestă, 8. altruistă, 9. dreaptă, 10. nemânioasă, 11. nesuspicioasă, 12. plină de speranţă, 13. tenace.
În iubirea adevărată, libertatea este deplină. Iar marele folos al libertăţii este dobândirea darurilor iubirii.
În descrierea clinică a dependenţei de jocuri sunt descrise trei faze:
Modelul e valabil şi util în clinică. E folosit, cinic, şi de casele de joc, care ofera cupoane noilor veniţi.
Şi totuşi, credeţi că există « norocul începătorului »? Sau e doar o legendă?
DAN GHENEA 