Ne vom aşeza din nou Teuta
Pe scaunele de lemn
Să ciocnim pahare sticloase
Ca destinele, ca inimile.
Din nou să ne aşezăm
Amintirile să le trăim
Să citim versurile
Nopţilor scrise.
Dă-mi ochii să văd soarele
Cum cad stelele
Cerul cum cade
……………………………….
(Lulzim Tafa – Mâine; mai mulți poeți albanezi contemporani – aici)
Septembrie-i dulce pe buze,
Albastru în ochii umbroși,
Are glas ruginit de cocoși
În zori, când roua poți s-o miroși
Și să pipăi muze prin frunze.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Dites-moi où, n’en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo, parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine ?
Mais où sont les neiges d’antan ?
Où est la très sage Héloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillart à Saint-Denis ?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la roine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine ?
Mais où sont les neiges d’antan ?
La roine Blanche comme un lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietrix, Aliz,
Haramburgis qui tint le Maine,
Et Jeanne, la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen ;
Où sont-ils, où, Vierge souvraine ?
Mais où sont les neiges d’antan ?
Prince, n’enquerrez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine :
Mais où sont les neiges d’antan?
Scrise în locuri şi în timpuri diferite, aparent în limbi diferite, cele două elegii ajung în acelaşi loc în mintea mea. Răsună la fel pe corzile emoţiei. O întrebare despre micile, nebănuitele treceri şi un răspuns despre marea trecere.
– Mais où sont les neiges d’antan?
– Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Există lucruri care nu se vor întîmpla niciodată.
Ele adorm în inima ta și par atît de calde…
Obrazul ți-l lipești de frăgezimea gîndurilor
Si adormi cu nădejdea că mîine totul se va sfîrși.
•
Cine a făcut gîndurile și cine a lăsat cuvintele
Să se furișeze în suflet ca o zăpadă la rădăcina copacilor?
Dimineața cînd te vei trezi
Vei fi cu o zi mai departe de dorința ta.
•
Bunul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pămîntul,
A lăsat gîndurile omului să umble slobode.
Oamenii le-au umplut cu putere
Si se rănesc unul pe altul în jocurile lor.
•
Într-o zi mă voi goli de orice dorință.
Atunci mă vei vedea la capătul gîndurilor
Privindu-te
Ca și cum nu aș fi plecat niciodată.
Multă poezie bună am citit azi de pe blogurile pe care le urmăresc. Pun aici doar câteva eşantione (ordonate alfabetic după adresa blogului)
el (înmugurind o privire): eşti frumoasă
ea: nu mă vinde pe-un singur cuvânt
mai bine stai lângă mine
s-ascultăm ploaia din Africa rezemându-se în coate şi privind rinocerii
https://laumbraloleiinfloare.wordpress.com/2015/08/01/umbre-in-cateva-acte/
Ca să fii rege peste animale, nu-i cine ştie cât.
Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Şi-atât.
………………………………….
Ca să fii rege peste oameni este mai greu decât toate, altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei, învăţându-i ce înseamnă a iubi,
a ierta
Dar, cel mai minunat, este să poţi fi rege peste tine însuţi,
atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău.
https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com/2015/08/01/marcel-iures-ca-sa-fii-rege/
les mots sentent la lavande et restent suspendus à un baiser au goût de pêche mure…
https://myvirtualplayground.wordpress.com/2015/08/01/shes-my-kind-of-rain/
Aversă –
copiii îşi fac umbrele
din foi de brustur
https://virginiapopescu.wordpress.com/2015/08/02/amprente-maria-tirenescu/
Plouă în Haga:
umbrelele se deschid
cu un zâmbet scurt
Aici chiar l-am găsit pe Don Quijote
În piata mare din orasul nordic –
Cel construit ca şi un tub catodic
Sau ca un portativ lipsit de note.
Dar către sud îl duce Rocinante,
Spre târgul sat cu mori de vânt şi apă,
Acolo unde iarba se adapă
Din urmele rusalcelor bacante.
Acolo sunt olari care-nvârt roata
Ca soarta să se-nvârtă înc-o dată
Si babe care spun ce-a fost odată
Când binele şi răul îşi luau plata.
Si sunt şelari ce-n piele îşi scriu dorul
De ducă-ntinsă către Bucureşti,
De clopote bătând în zile-mpărăteşti,
De hanuri ce îmbie călătorul.
Si fete mari ce împletesc plăcinte
In care pun dorinte pe răvaşe
Râd cu flăcăi pe iepe nărăvaşe
Iar ei şăgalnic slobozesc din flinte.
Din tot ce-a fost rămâne în poveşti
O parte ce învie câteodată
Când Don Quijote-n Est i se arată
Unui oltean venit din Bucureşti.
(« Mama spunea intotdeauna ca viata e ca o cutie cu bomboane de ciocolata, nu se stie niciodata ce vei primi »)
De ce nu ar fi si surprize placute, de ce trebuie ca totul sa fie sub control – plat, banal, ca întotdeauna?
DAN GHENEA 