Alice crede în viata de apoi. Merge în fiecare dimineata cu metroul pâna la unul dintre marile turnuri de sticla unde, asa cum scrie pe afisul de recrutare din fata ei, va avea ocazia « sa lucreze cu o echipa dinamică, într-un mediu prietenos si cu multiple oportunităti de dezvoltare personală »
Alice crede în dezvoltarea personală si stie ca pentru asta trebuie sa investească. Să se investească. Ca la orice investitie rezultatele nu vin imediat. Acum e faza de acumulare de potential. Tot ce va face azi poate să îi aduca o viata mai plina poimâine. Azi e totdeauna o zi de trecere. O anticamera în care vrei sa astepti cât mai putin. O anticamera a vietii care începe totdeauna poimâine. Dar Alice crede ca merita. Pentru ca Alice crede în viata de apoi. Viata de apoi de la etajul treizeci a unuia dintre turnurile de sticla ale lumii.
Beatrice iubeste viata de pe celalalt tărâm. Tărâmul unde ai sute de prieteni si toti sunt de acord cu tine. Uneori suntem de acord că toata lumea e urâtă si rea si doar insula prieteniei noastre virtuale e locul unde se concetrează frumusetea (locurilor pe care le vizităm împreună cu prietenii virtuali), adevărul (opiniilor virtuale) si bunatatea (oamenilor care ajută prin petitii virtuale).
Beatrice vine acasă seara târziu. Trupul ei degajă oboseala unei zile de lucru într-unul din turnurile de sticla. Acest trup nu-i mai poate oferi nimic pe ziua de azi. Dar Beatrice are la dispozitie celelalt tărâm, unde o asteapta avatarul ei neobosit si sute de prieteni. Beatrice iubeste viata. Viata de pe celălalt tărâm, locul unde (nu) se întâmplă « iubiri ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi »
Ciprian speră în viata de apoi. Speră că dacă va petrece suficient timp în turnurile de sticlă si va ajunge cât mai repede la unul dintre etajele de mijloc, viata lui va începe să curgă ca un mare fluviu linistit. E rational si îsi dă seama că viata în turnurile de sticlă nu e tocmai sănătoasă, asa că se asigură – îsi ia timp să alerge fără tintă duminică dimineata, să meargă la piscină lunea, miercurea si vinerea, să manânce sănatos în toate zilele săptămânii. Pe scurt, să fie în formă atunci când viata sa de apoi va începe.
Ciprian speră în viata de apoi, dar, rational fiind, stie ca asta e o probabilitate. Asa ca se asigură si contra probabilitatii contrare, adica moartea înainte de ajunge la limanul linistit al vietii de apoi. Se cheama, în jargonul pozitiv al turnurilor de sticlă, « asigurare de viată ». Te asiguri că persoanele la care tii vor putea continua, cu cât mai putina tulburare, drumul lor prin blocurile de sticlă spre viata lor de apoi.
Daniel nu crede în viata de apoi. Adică nu crede că el va avea vreodată o altă viată, mai bună si mai dreaptă. Dar crede că merită să se sacrifice pe culoarele turnurilor de sticlă pentru ca lumea să devină « un loc mai bun pentru urmasii nostri ». Urmasi pe care Daniel nu-i are si nu-i doreste deocamdată, pentru că acum vrea să dea totul pentru o lume mai bună.
Într-o zi ploioasă o taximetristă (pe care nu o cheamă încă Elena), pe când îi va vorbi de vreme si vremuri si alte banalitati existentiale, îi va pune lui Daniel si întrebarea care ar putea schimba totul: « dacă fiecare dintre noi e mai bun decât lumea, cum ar putea să fie lumea mai rea decât oricare dintre noi? » Dacă as fi în locul lui Daniel în ziua aceea poate că îmi voi da seama că…
DAN GHENEA 