Ce sărbătorim azi?

O să trec peste faptul că mai mult de jumătate din populația acestei țări nu știe ce s-a petrecut la 1 decembrie 1918. O să mă refer doar la cei care cred că știu. Este, zic ei, ziua Marii Uniri. Se creează impresia că prin votul celor 100 000 de români adunați la Alba-Iulia s-a împlinit unirea. De fapt, pentru ca dorința exprimata de ei să devină realitate, armata de țărani a Regelui Ferdinand a trebuit sa mai lupte încă aproape un an. Așa că actul oficial al Unirii a fost semnat abia in decembrie 1919.

Așa că 1 Decembrie 1918 e o zi importanta, dar în nici un caz nu poate aspira la statutul de Zi Națională, dacă mergem pe ideea unei zile naționale unice. Dacă s-ar decreta vreo 5-6 zile naționale, ar avea, probabil, un loc printre ele. Nu înainte de 10 mai (Independența) și 24 ianuarie (Ziua Principatelor Unite). Altminteri, ar putea să fie, așa cum și era în perioada României Mari, una dintre zilele însemnate de aducere aminte a faptelor înaintașilor. Pe același plan cu 27 martie (Unirea Basarabiei cu România) sau 28 noiembrie (Unirea Bucovinei).

Bine, bine, dar atunci de ce zici că nu e nimic de sărbătorit? îmi veți reproșa. Pentru că toate bunele motive de a sărbători aceasta zi au fost îngropate sub straturi groase de minciună în ultimii 25 de ani.

1. La început, în 1990, a fost minciuna « emanaților revoluției »: niște tovarăși din linia a doua a partidului comunist au decis că ei reprezintă noua Românie. Și au mai decis tovarășii că e periculos să revină la Ziua Națională adevărată, 10 Mai, pentru că le-ar fi reamintit românilor că au un rege legitim. Și au inventat 1 decembrie pentru a nu sărbători 10 Mai! Incredibil, dar adevărat, România nu și-a sărbătorit vreme de 25 de ani Ziua Independenței doar pentru ca acești « emanați » să se legitimeze la butoanele republicii minciunii.
2. Apoi a fost minciuna apărării statului național-unitar. Ideea că 1 decembrie reprezintă momentul desăvârșirii statului unitar e o ficțiune pusă în circulație de național-comuniștii din jurul lui Nicolae Ceaușescu. Declarația de la 1 Decembrie 1918 era făcută pe baza autonomiei Transilvaniei; mai mult, în textul Declarației este menționat dreptul fiecărui popor de a se « instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său ». Tovarășii care au ales 1 decembrie din frică față de 10 Mai se vede treaba că nu citiseră decât cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la 1 decembrie 1978, nu și Declarația de la 1 Decembrie 1918. Așa că nu și-au dat seama că 1 decembrie poate servi foarte bine și ca argument pentru un stat federal, multietnic (în Declarație se vorbește despre « popoare »).
3. A fost apoi marea mizerie a politizării sărbătoririi. Cum să mai crezi în simbolistica unionistă a zilei când primul ministru din 1990 (fiul unui cominternist) încuraja mulțimea să îl huiduie pe liderul opoziției, Corneliu Coposu (om care a făcut 17 ani de temniță grea pentru a fi fost liderul tineretului țărănist și secretar al lui Iuliu Maniu)? Și asta a fost doar începutul. Puteți verifica: majoritatea sărbătoririlor au fost divizate între București și Alba-Iulia. Opoziția într-o parte, guvernul în cealaltă parte. Unitate națională, parol!
4. E apoi minciuna « tradiției » sărbătoririi. Serbări populare ample nu au fost organizate nici măcar în 1928, când a fost marcată festiv aniversarea a 10 ani de la Unire. Marile serbări populare pe această temă s-au desfășurat pe 10 Mai 1929, la București și la Alba-Iulia! Ce să mai zic de « tradiția » fasole cu ciolan de 1 decembrie?! Atât i-a dus mintea pe tovarășii de la propagandă.

1 Decembrie 1918 a fost târâtă în noroiul republicii minciunii. Și a devenit 1 decembrie, ziua în care drapelele de luptă victorioase cu semnele a trei Regi ai României (Carol Întemeietorul, Ferdinand Întregitorul și Mihai, reîntregitorul Transilvaniei) sunt purtate prin fața tribunei oficiale a impostorilor și prin fața unei  « mulțimi » care a ajuns să fie mai mică decât trupele care defilează. Chiar și în anii în care sunt anunțate din timp mari cantități de fasole cu  cârnați.