Se poate muri de « inimă rea ». Mai ales cand depresia, cea care dă lovitura finala unei inimi bolnave, nu este recunoscută si tratată in cursul unei boli cardovasculare… [mai multe despre cameleonul stacojiu – aici]
Étiquette : antidepresive
Cameleonul cenușiu de grădină
Am apreciat si mai mult metafora lui Peter Tyrer despre culorile depresiei (pe care am prezentat-o in articolul Cameleonul depresiv) dupa ce ieri am putut vedea patru situatii de viata descrise in culorile tristetii. Tristete care mai trece din cand in cand hotarul cu depresia. Depresia comuna, aceea careia Tyrer ii atribuie culoarea « gri de gradina ». Cameleonul cenușiu de grădină.
Intr-una dintre aceste intalniri cu tristetea din ziua de ieri am invatat ceva important – că depresia pate fi perceputa ca un mod peiorativ al tristetii (am scris despre asta aici).
Cameleonul depresiv
« Ati văzut un cameleon in habitatul lui natural? Eu am văzut, si realitatea nu e nici pe departe atat de spectaculoasa ca anticiparea. Desi are capacitatea de a-si schimba infatisarea intr-o maniera care l-ar excita pe oricare creator de moda, cameleonul nu glorifica, ci sta pasiv, părând in general apatic si, din punctul meu de vedere antropomorfizant, pare inhibat si vizibil deprimat. Poate ca e o comparatie pertinenta, avand in vedere ca depresia poate aparea in atat de multe forme diferite. […] Vedem cameleonul depresiei in cel putin 4 culori diferite: ultramarinul profund, aproape indelebil, al depresiei rezistente […]; clarobscurul depresiei bipolare […]; cenusiul comun sau de gradina al depresiei standard […]; si neobisnuitul rosu stacojiu al depresiei generate de boli cardiovasculere […]. Marea intrebare, pusa iarasi si iarasi […], este: sunt acestea parte a aceleiasi boli sau tulburari, sau reprezinta conditii diferite? »
E primul paragraf dintr-o tableta foarte densa in intrebari incitante semnata de Peter Tyrer in cel mai recent numar al British Journal of Psychiatry. Aceste intrebari nu privesc doar un cerc restrans de cercetatori, ci sunt relevante pentru un public foarte larg, asa ca voi reveni asupra lor in Ce se intampla doctore?, in zilele urmatoare.
Intrebarile – aici. Nu ezitati sa completati lista cu nedumeriri. Poate gasim si ceva raspunsuri cu intrebari in coada.
Unele raspunsuri – aici
Luna dovleacului
A început să se simtă frigul. A început să scadă lumina zilei. În cabinet intra tot mai des depresiile de toamnă.
E timpul să reactivez în creierul meu faţa luminoasă şi caldă a toamnei, aceea care o poţi vedea prin ochii şi gura şi nasul unui dovleac în care pui o lumânare.
Cum nu mai pot ieşi cu dovleacul pe uliţă, am soluţia intensificării maxime a amintirii prin miros (şi la om creierul olfactiv este strâns legat de zonele memoriei de lungă durată). Pun, aşadar, un dovleac la cuptor.
Mai întâi o sa fie mirosul de coaja arsă, înţepându-te cu o nelinişte: dacă şi mirosul catifelat al dovleacului copt s-a rătăcit în labirintul memoriilor infidele şi nu va veni azi?
Când scriu acest rând am deja în creier doze sănătoase de endorfine, dopamină şi serotonină, secretate ca urmare a contactului cu o radiaţie electromagnetică luminoasa cu lungimea de undă de 580 de nanometri, asociată cu o radiaţie calorică (similară celei pe care o simţi când îţi apropii faţa de ferestruicile unui dovleac după ce a luminat un ceas sau două) şi, mai ales, cu o concentraţie potrivită de molecule odorante, care stimulează cilii olfactivi ai piramidei nazale (înfiptă în cerul de toamnă bogată al copilariei).
Întamplător sau nu, dovleacul este şi o hrană excelentă pentru creier, conţinând cantităţi semnificative de vitamine B, magneziu şi zaharuri optim dozate. Figurează chiar în capul unei liste cu exemple de meniuri antidepresive, publicată de o organizatie care a compilat evidenţe ştiintifice în legatură cu valoarea terapeutică a alimentelor în tulburările depresive şi anxioase; lista de meniuri face parte dintr-o serie de documente publicate în cadrul proiectului Feeding Minds.
Nu uitaţi însă că la fel de important e şi cum mâncăm, nu numai ce mâncăm. Iar dovleacul merită mai mult decât cinci minute de ingestie grăbită dintr-o placintă. Merită cel puţin două-trei după-amiezi de duminică, în care să îl grijeşti, să stai un ceas în raza mirosului venind din cuptor şi să-ţi laşi mintea să se liniştească printre lucrurile cu adevărat importante.
Poezia ca terapie antidepresiva
Will I Ever See Daylight Again?
I feel like a bird / trapped in a suffocatingly small birdcage,/ hidden at the bottom/ of a dark basement./ I want to breakout of the blackness,/ And fly into the Light outside./ But it is an impossible task – I can’t get out./ And the thick, murky black air closes in…//
I feel like I’m in a room/ with invisible walls./ But it’s so black in the room,/ that I can’t see through the walls./ Where I go, the room goes –/ I can’t get out./ I wish someone would chain the room still,/ so that I could get out into the Light,/ But there is no escape,/ because I am the room./
(Peter Stone – A Collection of Poems about Depression)
Speranţă + serotonină
Am mai vorbit despre efectul placebo si am sustinut ideea ca are si o componenta biologica (nu este « doar in mintea mea »). In ultimul deceniu, medicamentele antidepresive s-au comportet din ce in ce mai prost in comparatie cu placebo; de fapt pacientii tratati cu placebo s-au vindecat in proportii din ce in ce mai importante. O ipoteza interesanta asupra modului de actiune al antidepresivelor propun Patrick Bracken si Philip Thomas in postpsychiatry – mental health in a postmodern world (Oxford University Press, 2005). E o formulare provocatoare, ca multe altele, de altfel, in acest volum neconventional si ponderat in acelasi timp.
« Ipoteza noastra este ca o proprtie substantiala a efectului terapeutic al medicamentelor antidepresive este tot biologic [ca raspuns al corpului acelei persoane la simplul fapt de a lua un medicament], dar procesul de vindecare are loc pe alte cai decat cele pe care le propun cei mai multi psihofarmacologi. Procesul nu incepe cu efectele medicamentului asupra nivelurilor neurotransmitatorilor, ci cu instilarea sperantei, cu adunarea curajului si cu generarea motivatiei. Orice schimbari ale neurotransmitatorilor sunt cel mai probabil consecutive acestor modificari. »
Asadar, intai speranta, apoi serotonina. Se pare ca impreuna duc la rezultate optime.
DAN GHENEA 