Am decis sa adaug si verde la cele 4 culori propuse de Peter Tyrer pentru cameleonul depresiv. Cameleonului verde i-am zis de primavara pentru ca se ascunde uneori sub asa-zisa « astenie de primavara ». Depresiile pe care le-am simbolizat prin cameleonul verde sunt cele in care nu iese in evidenta tristetea patologica (=dispozitie depresiva). Am scris mai mult despre măştile depresiei în Există depresii fără tristeţe?
Étiquette : depresie
Frica sau viața?
E traducerea titlului unui blog in portugheza (Vida ou Medo?) in care sunt multe comprimate de sanatate mintala. Iata un exemplu:
E unul dintre cercurile vicioase ale anxietatii:
inactivitate – vinovatie – panica – neajutorare – inactivitate.
Postarea originala (Que ciclo…) o gasiti aici.
Mi-a dat o idee de desen completat cu posibile iesiri (terapeutice) din acest ciclu.
Desenul l-am pus in mapa Bucati de stres (Un cerc vicios al anxietatii). Il gasiti aici.
Cameleonul cenușiu de grădină
Am apreciat si mai mult metafora lui Peter Tyrer despre culorile depresiei (pe care am prezentat-o in articolul Cameleonul depresiv) dupa ce ieri am putut vedea patru situatii de viata descrise in culorile tristetii. Tristete care mai trece din cand in cand hotarul cu depresia. Depresia comuna, aceea careia Tyrer ii atribuie culoarea « gri de gradina ». Cameleonul cenușiu de grădină.
Intr-una dintre aceste intalniri cu tristetea din ziua de ieri am invatat ceva important – că depresia pate fi perceputa ca un mod peiorativ al tristetii (am scris despre asta aici).
Cameleonul depresiv
« Ati văzut un cameleon in habitatul lui natural? Eu am văzut, si realitatea nu e nici pe departe atat de spectaculoasa ca anticiparea. Desi are capacitatea de a-si schimba infatisarea intr-o maniera care l-ar excita pe oricare creator de moda, cameleonul nu glorifica, ci sta pasiv, părând in general apatic si, din punctul meu de vedere antropomorfizant, pare inhibat si vizibil deprimat. Poate ca e o comparatie pertinenta, avand in vedere ca depresia poate aparea in atat de multe forme diferite. […] Vedem cameleonul depresiei in cel putin 4 culori diferite: ultramarinul profund, aproape indelebil, al depresiei rezistente […]; clarobscurul depresiei bipolare […]; cenusiul comun sau de gradina al depresiei standard […]; si neobisnuitul rosu stacojiu al depresiei generate de boli cardiovasculere […]. Marea intrebare, pusa iarasi si iarasi […], este: sunt acestea parte a aceleiasi boli sau tulburari, sau reprezinta conditii diferite? »
E primul paragraf dintr-o tableta foarte densa in intrebari incitante semnata de Peter Tyrer in cel mai recent numar al British Journal of Psychiatry. Aceste intrebari nu privesc doar un cerc restrans de cercetatori, ci sunt relevante pentru un public foarte larg, asa ca voi reveni asupra lor in Ce se intampla doctore?, in zilele urmatoare.
Intrebarile – aici. Nu ezitati sa completati lista cu nedumeriri. Poate gasim si ceva raspunsuri cu intrebari in coada.
Unele raspunsuri – aici
Tratamentul « verde » al depresiei
Depresia a devenit intr-adevar o criza globala. Si nu pentru ca nu exista tratamente eficiente – exista, dar eficienta lor in lumea reala este mult diminuata printr-un zid de prejudecati si false solutii. Doar intre o treime si o jumatate dintre cei care sufera ajung sa foloseasca metode adecvate de abordare a depresiei.
Exista psihoterapii eficiente, exista tratamente medicamentoase eficiente si exista metode de prevenire eficiente.
Unul dintre cele mai mari obstacole in calea revenirii este tocmai ideea ca depresia nu e o boala, ci o slabiciune de caracter. Cel care sufera nu spera sa poata fi ajutat cu intelegere, ci judecat sau, in cel mai bun caz, « incurajat » cu un « trebuie doar sa vrei ».
In brosura publicata cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătăţii Mintale, cel mai bine scris material mi s-a perut cel intitulat « Cum poti ajuta un cunoscut care sufera de depresie ». Sunt punctate 5 moduri in care pot contribui la revenirea din depresie a unei persoane apropiate:
- înţelegerea depresiei
- sprijinirea persoanei suferinde pentru a urma un tratament eficient
- recunoasterea semnelor de alarma pentru riscul de suicid
- ajutor pentru activitatile de zi cu zi
- sustinere pentru mentinerea unui program de activitati al persoanei afectate
(traducerea integrala a fisei Helping Someone You Know With Depression o gasiti aici)
Se vorbeste mult (si uneori pe buna dreptate) despre nocivitatea medicamentelor sau despre ineficienta psihoterapiilor. Dar mai nocive si mai generatoare de ineficienta sunt prejudecatile de negare a bolii, de judecare si marginalizare a persoanelor suferinde, de refuz al ajutorului (cu motivul « doar tu poti si trebuie sa-ti rezolvi singur problemele).
Daca vrem o abordare mai naturala, mai « verde », a depresiei, putem incepe de aici: sa invatam sa-i ajutam cu adevarat pe cei care sufera. Si cum sansa de a avea cel putin un episod depresiv de-a lungul vietii este de circa 17%, cel putin una dintre persoanele apropiate va avea nevoie de ajutor.
Luna dovleacului
A început să se simtă frigul. A început să scadă lumina zilei. În cabinet intra tot mai des depresiile de toamnă.
E timpul să reactivez în creierul meu faţa luminoasă şi caldă a toamnei, aceea care o poţi vedea prin ochii şi gura şi nasul unui dovleac în care pui o lumânare.
Cum nu mai pot ieşi cu dovleacul pe uliţă, am soluţia intensificării maxime a amintirii prin miros (şi la om creierul olfactiv este strâns legat de zonele memoriei de lungă durată). Pun, aşadar, un dovleac la cuptor.
Mai întâi o sa fie mirosul de coaja arsă, înţepându-te cu o nelinişte: dacă şi mirosul catifelat al dovleacului copt s-a rătăcit în labirintul memoriilor infidele şi nu va veni azi?
Când scriu acest rând am deja în creier doze sănătoase de endorfine, dopamină şi serotonină, secretate ca urmare a contactului cu o radiaţie electromagnetică luminoasa cu lungimea de undă de 580 de nanometri, asociată cu o radiaţie calorică (similară celei pe care o simţi când îţi apropii faţa de ferestruicile unui dovleac după ce a luminat un ceas sau două) şi, mai ales, cu o concentraţie potrivită de molecule odorante, care stimulează cilii olfactivi ai piramidei nazale (înfiptă în cerul de toamnă bogată al copilariei).
Întamplător sau nu, dovleacul este şi o hrană excelentă pentru creier, conţinând cantităţi semnificative de vitamine B, magneziu şi zaharuri optim dozate. Figurează chiar în capul unei liste cu exemple de meniuri antidepresive, publicată de o organizatie care a compilat evidenţe ştiintifice în legatură cu valoarea terapeutică a alimentelor în tulburările depresive şi anxioase; lista de meniuri face parte dintr-o serie de documente publicate în cadrul proiectului Feeding Minds.
Nu uitaţi însă că la fel de important e şi cum mâncăm, nu numai ce mâncăm. Iar dovleacul merită mai mult decât cinci minute de ingestie grăbită dintr-o placintă. Merită cel puţin două-trei după-amiezi de duminică, în care să îl grijeşti, să stai un ceas în raza mirosului venind din cuptor şi să-ţi laşi mintea să se liniştească printre lucrurile cu adevărat importante.
Un profesor vienez si un « doctor de Paris »
Eminescu nu a fost nebun. Eminescu a avut o boala. Care nu era data de sifilis.
Cine zice asta? Profesorul Maximillian Leidersdorf, care l-a consultat pe Eminescu in cursul internarii in clinica Oberdöbling din Viena. De ce ar trebui sa-l credem? Pentru ca Leidersdorf era tocmai unul dintre sustinatorii teoriei ca majoritatea bolilor psihice sunt consecinta unor boli fizice, iar in domeniul patologiei generate de sifilis era o somitate; de altfel, in perioada 1883-1887 l-a avut ca asistent pe tânarul Julius Wagner-Jauregg, cel care a primit, in 1927, Premiul Nobel pentru descoperirea malarioterapiei in paralizia generala progresiva, data de sifilis. Ar fi putut, asadar, Leidersdorf sa treaca pe langa acest diagnostic? Eu cred ca nu.
Ginerele lui Leidersdorf (si proprietarul clinicii), doctorul Heinrich Obersteiner, medicul curant al lui Eminescu pe perioada internarii, merge insa dincolo de simpla negare a sifilisului si pune, se pare, si un diagnostic pozitiv al episodului de boala: manie acuta de cauza functionala. Termenul de psihoza functionala fusese pus in circulatie recent (1881) de profesorul Fuerstner, de la Heidelberg, pentru a desemna boli psihice fara cauza organica. Daca documentele clinicii nu ar fi fost distruse in timpul Primului Razboi Mondial, am sti din sursa directa daca Eminescu a fost unul dintre primii « beneficiari » ai diagnosticului de psihoza functionala.
Daca un trio de medici ieseni (dintre care unul a tinut sa adauge dupa semnatura « doctor de Paris ») nu ar fi ignorat acest diagnostic, probabil ca poetul nu ar fi fost supus tratamentelor cu mercur care i-au facut, probabil, mult rau si, foarte sigur, nici un bine. Ignoranta « de Paris » poate fi, cred eu, una dintre cauzele mortii premature a poetului.
Vreau sa precizez ca nu cred deloc in teoria conspirationista a « uciderii » lui Eminescu. Maiorescu si 
Junimea au strans bani si l-au trimis la cea mai buna clinica a vremii (Leidersdorf a fost chemat si de sultanul otoman Murad al V-lea, consultatie pe care insusi Eminescu o semnaleaza in « Timpul », in august 1876). A fost corect diagnosticat (iar diagnosticianul era chiar cel care infiintase, in 1882, Institutul Clinic de Neurologie din Viena, primul de acest fel din lume), iar episodul psihotic s-a remis complet. O fotografie facuta in 1884 arata un om care ar fi putut fi creativ inca multi ani (chiar daca, ar fi mai avut, probabil, periodic, episoade maniacale si depresive), daca in România ar fi dominat mai devreme ideile psihiatrice germane si nu alienismul francez.
Eminescu a fost dintre cei alesi simultan pentru boala si geniu. Nu este ori/ori. Nu va mai straduiti sa argumentati ca un « nebun » n-ar fi putut crea, in ultimele sale zile, Stelele-n cer. Eu as zice ca unui « normal » i-ar fi fost infinit mai greu sa o scrie. Tariile noastre sunt si slabiciunile noastre.
Nu sunt nebun
Aud des aceasta declaratie ferma chiar din primele minute ale consultatiei. Raspunsul meu e ca lumea nu se imparte in buni si nebuni, ca psihiatrul trateaza tulburari mintale asa cum cardiologul trateaza tulburari cardiace si ca un om nu este boala lui (N-ar trebui sa spunem nici « doamna X e cardiopata », nici « domnul Y e psihopat »). Nu sunt dintre cei care sustin ca « nebun » ar trebui scos din dictionar; doar ca el nu are nici o valoare intr-un cabinet medical.
O persoana poate suferi de schizofrenie (nu este schizofrenica), poate avea un episod depresiv (nu este depresiva), poate avea o criza epileptica (nu este epileptica). Pentru ca o persoana poate suferi de schizofrenie si sa ia si premiul Nobel (matematicianul John Nash, de exemplu) sau poate avea crize epileptice si episoade afective severe si sa picteze ca nimeni altul (ma gandesc la Van Gogh).
TARIILE NOASTRE SUNT SI SLABICIUNILE NOASTRE. Nimeni nu este condamnat sa fie « nebun », toti suntem vulnerabili in diverse feluri la tulburari mintale. Stim astazi ca toate tulburarile mintale severe sunt legate de gene de vulnerabilitate care poarta in acelasi timp si caractere necesare intr-o anumita proportie in populatie. Daca am avea doar gene « absolut sigure » am fi la fel de putin adaptabili ca pinguinii. Probabil ca pinguinii nu fac niciodata o boala echivalenta cu schizofrenia, dar nici nu compun simfonii. SLABICIUNILE NOASTRE SUNT SI TARIILE NOASTRE.
Daca nu vreti sa aveti de-a face cu nebuni, iata o prima lista de persoane nefrecventabile: Isaac Newton, Ludwig van Beethoven, Michelangelo, Robert Schumann, Virginia Woolf, Winston Churchill, Lev Tolstoi, Eugene O’Neill, Vivien Leigh, Charles Dickens. Lista ramane deschisa. Astept propunerile voastre pentru Corabia Nebunilor.
[noapte neagră, limpede]
« Era o noapte neagră, limpede, atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure. Claxonul automobilului dinaintea lor suna înăbuşit prin aerul dens care-i opunea rezistenţă. Şoferul lui Brady conducea încet; luminile din spate ale celuilalt automobil le apăreau din când în când în faţă, la cotituri – şi apoi dispăreau iarăşi. Dar după zece minute se iviră din nou, oprite la marginea drumului. Şoferul lui Brady încetini apropiindu-se, însă îndată după aceea reîncepu să prindă viteză şi alunecară repede pe lângă ceilalţi. În clipa când trecură, se auzi un murmur nelămurit de glasuri din întunericul reticent al celuilalt automobil şi văzură că şoferul lui Diver rânjea. Pe urmă trecură mai departe, acum repede prin alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată, coborând în cele din urmă, printr-o serie de serpentine, pe marginea mării, spre masa întunecată a hotelului Gausse.
Rosemary aţipi vreo trei ceasuri, apoi se regăsi deodată, trează complet, întinsă, suspendată în clarul de lună. Înfăşurată în întunecimea erotizantă, îşi epuiză repede viitorul pe care-l anticipa, cu toate eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut, sărutul însuşi rămânând tulbure, tremurat, ca într-o scena de film. »
(F. Scott Fitzgerald – Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu)
Partea proastă e că nu a fost făcut încă filmul care să redea atât de expresiv « eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut ». Şi nu ştiu ca vreun director de imagine să fi reuşit să surprindă « alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată« , nici nu cunosc scenograful care să pună în decor o noapte « atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure« . Toate acestea sunt însă posibile în complicitatea dintre un autor şi cititorul său dedulcit la jocul lumilor imaginate.
Noaptea din Grădina Ghetsimani
« Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind, se ruga. Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi, ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare. » (Evanghelia după Luca)
« Adormiti de intristare » este expresia pe care am remarcat-o pentru prima dată astăzi.
Singurul evanghelist la care apare această formulare este Luca. Traditia sustine că Luca era medic.
Ma gândesc dacă nu cumva medicul Luca (singurul care le găseste o scuză apostolilor adormiti) avea in minte analogia cu amortirea, epuizarea si lipsa de speranta a persoanelor atinse de depresie (melancolie, cum i se zicea in medicina antică).
Rimează cu această interpretare si faptul ca remediul pe care li-l prescrie de trei ori Învăţătorul este rugăciunea; ori rugăciunea presupune sperantă, iar inspirarea sperantei este prima nevoie in depresie (lipsa de sperantă este, de altfel, simptomul cel mai strâns corelat cu riscul suicidar).
DAN GHENEA 