« Autoritare, paralizante, circulare, uneori eliptice, frazele de efect, numite cu un zâmbet bucăţele de aur, sunt un flagel malign, cel mai rău dintre cele care au lovit vreodată lumea. Le spunem rătăciţilor, Cunoaşte-te pe tine însuţi, ca şi cum cunoaşterea de sine nu ar fi … Continuer la lecture de Gând de duminică (6)
Linistit. Anonim. Relaxat. Poate prea relaxat.
In ultima zi, o lansare a unei carti atipice: Jung îndragostit de suflet, de Lavinia Bârlogeanu. In unsprezece parti cu titluri din alt(e) veac(uri):
1. Nasterea sinelui: o gnoza pentru contemporani 2. Cine decide in stapanirea cui cade omul 3. Erou pe calea Sinelui … 6. Dumnezeu, una dintre experientele cele mai sigure 7. Drumul catre Dumnezeu trece, inevitabil, pe la diavol … 11. Destin si vis
Nu impartasesc entuziasmul autoarei pentru Cartea Rosie (definita de Lavinia Bârlogeanu ca « o autentica autobiografie spirituala » a lui C.G. Jung ), dar cartea merita citita cu atentie, atat pentru partea de studiu al ideilor jungiene, cat si pentru formularile uneori memorabile ale autoarei. Iata una foarte curajoasa si fin oximoronica, care este parte a manifestului pus in loc de incheiere:
Viata autentica se traieste in ambiguitate
Viaţă şi destin a fost publicat in 1980, in Elvetia, la doua decenii de la terminarea lui si la 16 ani de la moartea autorului. Cartea a fost publicata, 8 ani mai târziu, cu suprimarea anumitor pasaje, si in Uniunea Sovietica gorbaciovista. Statul sovietic a disparut … Continuer la lecture de Cartea săptămânii (VIII)
« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si destin, p.667)
In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.
« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.
Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)
80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…
« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)
Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:
« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)
Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.
DAN GHENEA 