Nu mă înspăimântă inumerabilul flux viitor

De timpuri şi uitare;

Spaima murdară ca Tejo pleacă direct către soare

şi-n pânze albe revine

Caravelă cosmică, fixat asupră-şi, cugetul contemplă

Reflexele lumii,

Tot astfel în piatră clipa exterioară-şi gravează

Fiinţa, prin ea durând.

Belem – Piatra Albă a interiorităţii nude

taie lumina ce cuprinde secunda,

şlefuieşte vântul uşor ce mătură anii.

Îmi place învolburarea lor, Lidia, roze sunt

Ce se nasc în ziua

În care şi mor.

Pe poarta dinspre soare intrasei crezând

că ieşi din viaţă

Dar dincolo doar timpul lipsea şi turnul era inversat

Căci noapte se află şi înainte şi după

Acel puţin cât ne e durata.

Duminica-n Belem splendoarea doare

Nimic, în lumea străină

Nu ne recunoaşte aparenta grandoare

Ascetic mâncăm într-o umbră de timp dantelat

languroase pasteis de nata

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa

Să refuzăm aşadar, tot ceea ce ne ridică

Spre irespirabile culmi,

Perene şi lipsite de flori.

Libertatea duce, cu vântul, spre mare,

Parfum de palmieri, cu fructe amare…

Şi, câtă vreme sângele încă ne bate la tâmple,

Şi nu se zbârceşte în noi

Însăşi iubirea, să dăinuim,

Ca ferestrele, cu lumina lor transparentă

Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar

Uşor amorţiţi de soarele cel încins

Să fim, şi abia reflectându-l puţin.

(Cupaj din Odele I-IV de Ricardo Reis, asamblat cu versuri de casă, plus câteva plagiate după Zelda Parr)