Nu mă înspăimântă inumerabilul flux viitor
De timpuri şi uitare;
Spaima murdară ca Tejo pleacă direct către soare
şi-n pânze albe revine
Caravelă cosmică, fixat asupră-şi, cugetul contemplă
Reflexele lumii,
Tot astfel în piatră clipa exterioară-şi gravează
Fiinţa, prin ea durând.
Belem – Piatra Albă a interiorităţii nude
taie lumina ce cuprinde secunda,
şlefuieşte vântul uşor ce mătură anii.
Îmi place învolburarea lor, Lidia, roze sunt
Ce se nasc în ziua
În care şi mor.
Pe poarta dinspre soare intrasei crezând
că ieşi din viaţă
Dar dincolo doar timpul lipsea şi turnul era inversat
Căci noapte se află şi înainte şi după
Acel puţin cât ne e durata.
Duminica-n Belem splendoarea doare
Nimic, în lumea străină
Nu ne recunoaşte aparenta grandoare
Ascetic mâncăm într-o umbră de timp dantelat
languroase pasteis de nata
Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa
Să refuzăm aşadar, tot ceea ce ne ridică
Spre irespirabile culmi,
Perene şi lipsite de flori.
Libertatea duce, cu vântul, spre mare,
Parfum de palmieri, cu fructe amare…
Şi, câtă vreme sângele încă ne bate la tâmple,
Şi nu se zbârceşte în noi
Însăşi iubirea, să dăinuim,
Ca ferestrele, cu lumina lor transparentă
Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar
Uşor amorţiţi de soarele cel încins
Să fim, şi abia reflectându-l puţin.
(Cupaj din Odele I-IV de Ricardo Reis, asamblat cu versuri de casă, plus câteva plagiate după Zelda Parr)
Sunt unele poezii pe care le citesc fără să respir, aceasta este una dintre ele. Vă mulțumesc !