Étiquette : Lisabona

Prin Belem cu Ricardo Reis


Nu mă înspăimântă inumerabilul flux viitor

De timpuri şi uitare;

Spaima murdară ca Tejo pleacă direct către soare

şi-n pânze albe revine

Caravelă cosmică, fixat asupră-şi, cugetul contemplă

Reflexele lumii,

Tot astfel în piatră clipa exterioară-şi gravează

Fiinţa, prin ea durând.

Belem – Piatra Albă a interiorităţii nude

taie lumina ce cuprinde secunda,

şlefuieşte vântul uşor ce mătură anii.

Îmi place învolburarea lor, Lidia, roze sunt

Ce se nasc în ziua

În care şi mor.

Pe poarta dinspre soare intrasei crezând

că ieşi din viaţă

Dar dincolo doar timpul lipsea şi turnul era inversat

Căci noapte se află şi înainte şi după

Acel puţin cât ne e durata.

Duminica-n Belem splendoarea doare

Nimic, în lumea străină

Nu ne recunoaşte aparenta grandoare

Ascetic mâncăm într-o umbră de timp dantelat

languroase pasteis de nata

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa

Să refuzăm aşadar, tot ceea ce ne ridică

Spre irespirabile culmi,

Perene şi lipsite de flori.

Libertatea duce, cu vântul, spre mare,

Parfum de palmieri, cu fructe amare…

Şi, câtă vreme sângele încă ne bate la tâmple,

Şi nu se zbârceşte în noi

Însăşi iubirea, să dăinuim,

Ca ferestrele, cu lumina lor transparentă

Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar

Uşor amorţiţi de soarele cel încins

Să fim, şi abia reflectându-l puţin.

(Cupaj din Odele I-IV de Ricardo Reis, asamblat cu versuri de casă, plus câteva plagiate după Zelda Parr)

 

Fado de Pessoa


Un fado pessoan/ Într-un cartier din Lisabona/ Un poem lusitan/ În cuvintele lui Camões/ Un pescăruș pe pământ/ Un subiect predicat/ Un port uitat/ Un vapor ancorat//

Vantul duce/ Doar  vorbe/ Pastrează-ti in piept/ Ingenuitatea//Figură de stil/ Vocea ta în arcul/ Unui vers deja risipit/ In privirea lui Pessoa//

O frază perfectă/ Și un sărut prelungit/ O ușă deschisă/ Lasă să treacă miros de păcat/ O chitară cu cu pană/ Auzită  în prag/ Într- un oras elegant cu vedere la chei//

Leva-as o vento/ Meras palavras/ Guarda no peito/A ingenuidade//

Figura de estilo/ Tua voz na proa/ De um verso já gasto/ No olhar de Pessoa//

Leva-as o vento…

Pentru că nu am ajuns azi la concertul Anei Moura (timisorenii o pot vedea poimâine, 5 octombrie, la Teatrul National), am ascultat cateva fado si am tradus unul (Fado de Pessoa). Il puteti asculta aici. Bonus : Ate ao Verao.

Barcelona: halucinaţia întoarcerii acasă


„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată  transportat în propria mea patrie – România. »

Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al  trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat  La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.

(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…

Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.

… Când  mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)

Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.

Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.

Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.

Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.

Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.

Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.

Un psihiatru cu stil


António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.

Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.

Exerciţiu de admiraţie


E un om care ştie să facă poduri. În toate sensurile.

Santiago Calatrava.

Atât de vizual şi atât de profund.

Ce să laud mai întâi ? Lumina surprinzătoare a unor gări sau « maşinile de umbră? « (Nu ştiam că aşa se numesc atunci când m-au ferit de soarele amiezii în gara Oriente din Lisabona) Supleţea podului din Sevilla, care se echilibrează totuşi prin propria greutate? Sau eleganţa mişcării acestui Pod al Femeii, din Buenos Aires?

Sunt multe alte motive de admiraţie.

Priviţi.

Două oraşe de care îţi poate fi dor


Am vorbit ieri despre desenul nesănătos al oraşelor din epoca industrială. Cunosc şi o excepţie grandioasă: Barcelona. E un oraş care nu se construieşte în opoziţie cu peisajul. Barcelona poate fi privita şi ca peisaj, şi nu mă refer aici în principal la oraşul vechi; e uşor să faci cărţi postale cu oraşe vechi sau cu « centrul istoric » al unor oraşe moderne; ceea ce încerc să spun e că Barcelona modernă, în ansamblu, îndeplineşte la nivel de excelenţă atât rigorile şi constrângerile funcţionale ale oraşului cât şi cerinţele estetice ale peisajului. Barcelona beneficiază de ondularea dealurilor şi de arcuirea ţărmului făcandu-le linii de desen urban.

S-a întâmplat să văd în aceeaşi perioadă un oraş care reuşeşte sa facă pace cu peisajul natural, după ce a fost odată nimicit de natură: Lisabona. Mi se întâmplă să visez Lisabona. Într-o dimineaţă chiar m-am trezit murmurând (sau poate doar gândind murmurat) « saudade ». Înseamnă dor în portugheza. (Stiu ca vor fi profesori de limba română care vor obiecta – nu ne-au spus ei ca « dor » e  intraductibil ?).

Si Lisabona are colinele şi fluviul şi pare că natura respiră prin oraş. Iar când am ajuns în Oriente, cartierul construit cu ocazia Expoziţiei Universale din 1998 (500 de ani după ce Vasco da Gama găsea drumul spre India) am văzut şi am crezut: linii ondulate din oţel şi beton (gara, podul, turnul, pavilioanele) trăind in pace cu linii drepte vegetale (gradinile de apă, peluzele). La un sfert de mileniu distanţă se producea o replică neaşteptată la cutremurul din 1755: la « oraş omorât de o natură dezlanţuita » s-a răspuns cu « natură vie citadină ».

Lucian Blaga presupunea (în Spaţiu mioritic) o asociere între spaţiul geografic ondulat, dor  şi sufletul românesc. Eu cred că spaţiile ondulate sunt matrici optime pentru mentinerea sănătaţii mintale a speciei umane în general. Am două mici dovezi pentru asta: dispozitia cordială a lisboetilor şi faptul că trezindu-mă într-o dimineaţă într-un bloc din Bucureşti am murmurat « saudade », am simţit dor şi mi-am amintit că visasem Lisabona.