Indigo tuareg de TJ Dema Eu sunt cea care poartă culoare pe piele Împodobindu-mi carnea cu indigo în nuanţe pustii Ale mele poveşti mai jos de ochi se spun Deasupra obrajilor tumefiaţi Nu am nevoie de cer de metal Sicriu săpat în os, legat în … Continuer la lecture de Antologia poeziei erotice: Botswana
B’haiku de Damon Chua lumânări aprinse inima mea e vie din nou cu flăcări vechi – lumânări aprinse camera mea e vie din nou cu umbre vechi (originalul şi alte b’haiku-uri aici)
Ieri cred că mi-am pierdut vremea cu Particulele elementare, de Michel Houellebecq. Că nu ştie să scrie se vede de la primele pagini. Cum reuşeşte totuşi să ne prindă în capcană? Poate prin uluirea pe care mi-a provoacat-o această varză metafizico-sexuală. Pur şi simplu nu mă puteam abţine să văd ce enormitate se lăfăie pe paginile următoare.
Sex. Scandal. Simplificare. Cam asta e reţeta lui Houellebecq. Plus un marketing agresiv făcut de autorul însuşi (care recunoaşte că îşi proiectează romanele în functie de probabilitatea succesului comercial şi că petrece cea mai mare parte a timpului în turnee de promovare).
Omul e un cabotin. Am aflat asta citind şi nişte interviuri cu el (dacă tot citisem 300 de pagini, ce mai contau cateva în plus!). Iată un fragment de interviu în care se compară cu Dostoievski (şi îl convoacă şi pe Dumnezeu la întâlnire!):
HOUELLEBECQ: Aş spune că întrebarea dacă dragostea există încă joacă în romanele mele acelaşi rol ca întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu la Dostoievski.
INTERVIEWER: S-ar putea ca dragostea să nu mai existe?
H: Aceasta e întrebarea momentului.
I: Şi ce îi cauzează dispariţia?
H: Ideea materialistă că suntem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Nu e o idee prea compatibilă cu dragostea.
I: Ultimul roman, Posibilitatea unei insule, sfârşeşte într-o lume populată de clone solitare. Ce v-a făcut să vă imaginaţi acest viitor cenuşiu în care oamenii sunt clonaţi înainte de a atinge vârsta de mijloc?
HOUELLEBECQ: […] Suntem prinşi în capcană într-o lume de copii. Copii bătrâni. Dispariţia transmiterii patrimoniale înseamnă că un tip bătrân este azi doar o ruină inutilă. Lucrul pe care îl preţuim cel mai mult dintre toate este tinereţea, ceea ce însemnă că viaţa devine automat deprimantă, pentru că viaţa constă, în mare, în a îmbătrâni. (sursa aici)
Din Particulele elementare nu vă dau niciun citat. Dacă o cititţi, o faceţi pe propria răspundere. Nerecomandată persoanelor depresive. Contraindicată persoanelor cu ideaţie suicidară activă.
P.S. Titlul face referire la « mutaţia metafizică » pe care o propune autorul pentru a scăpa de nefericirile speciei umane: eliminarea reproducerii sexuate. Mijlocul tehnic este clonarea. Clonele ar fi fericite şi nemuritoare. Nemuritoare în felul bacteriilor.
Eu acum, – ce eliberare!
Acum nu mă mai gândesc la tine
Dar oare nu voi înceta niciodată
Să-mi amintesc că te-am uitat?
(originalul aici)
A spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la «bună ziua»
(Andrei Pleşu)
Şoapta adevărului, simpla, sfânta şoaptă a adevărului… ce puţini o aud. Şi tu, care alergi toată viaţa pe căi ce nu sunt ale tale, şi tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul paşilor tăi.
(Alexandru Vlahuţă)
Fără a ne da prea mare osteneală, am putea găsi defecte tuturor. Cu puţină osteneală, le-am putea găsi şi calităţi.
(Vladimir Ghika)
Binecuvântaţi sunt cei ce pot dărui fără să-şi amintească şi pot primi fără să uite.
(Elisabeta Bibescu)
« Gasesc ca afisarea patriotismului este indecenta. Un om care simte dragoste pentru tara, un om care este decis ca in interesul tarii sa-si sacrifice propria existenta nu are voie sa se bata pe piept cu sentimentul acesta. » (Corneliu Coposu; sursa – aici)
(sursa foto – aici)
Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să nu ceară nimic pentru sine, să-i fie de de ajuns posibiliatea de a servi România…
Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să spună senin că ar da încă o dată zeci de ani din viaţă pentru a-şi afirma credinţa în România…
Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să fie ferm şi moral şi în acelaşi timp capabil să unească…
Dacă asta nu se va întâmpla, nu Corneliu Coposu va fi trăit degeaba. Noi vom fi trăit degeaba.
Nu spune că sânii mei
sunt doi porumbei albi,
obosiți că nu pleacă …
sau că trupul meu
este un fruct cald și bun
care în nopțile de vară,
îţi face poftă de muşcat și rănit …
Nu spune că buzele mele
sunt promisiuni de dorințe
abia-nfrânate,
sau că părul meu despletit
îţi aduce aminte de îmbrăţişările ușoare
ale zilelor neterminate …
că mâinile tale ştiu să culeagă
ceea ce nu este …
Ci mai bine vino să-mi spui,
că simţirea mea
este vibrantă și firavă,
ca grația
unei fete în floare …
că inteligența mea
este adâncă şi fără veşminte,
ca nopțile fără lună,
și că voința mea,
este atât de puternică și plină,
că numai dragostea ta
o condamnă! …
(originalul aici)
Pentru zece secunde am fost
îndrăgostit de tine.
În prima secundă ne-am întâlnit.
Tu cumpărai cărţi de bucate.
În a doua secundă ne-am întors
Luând din priviri bucăţi din celălalt.
În a treia secundă ne-am ţinut uşor unul pe altul.
Pielea ta era o pisicuţă jucânduse cu o perdea.
Ne-am sărutat în secunda a patra.
Porţile din faţă s-au lovit de zidurile noastre.
Ne-am căsătorit în secunda a cincea.
Rochia ta era din palmier Nikau.
Într-a şasea secundă am construit o casă cu vedere spre lac.
Nu a fost niciodată ordonată şi iarba ne ajungea la genunchi.
În secunda a şaptea ne-am certat:
În legătură cu pasta de dinţi şi cu poezia
si cu cine să ducă gunoiul.
Într-a opta secundă am devenit graşi şi fericiţi
şi ne întindeam pe pământ după masă.
Burta ta zvâcnea cu un copil rotund.
În secunda a noua eram bătrâni în aceeaşi grădină
a aceleiaşi case pe malul aceluiaşi lac în aceeaşi dragoste.
În secunda a zecea ne-am spus la revedere.
Mâna ta a alunecat departe de mine dar
mi s-a părut ceva ce-aş fi putut simţi.
Am trecut iarăşi unul pe lângă altul fără întoarcere
Ca şi cum totuşi ne-am întâlnit într-un fel doar la casa
librăriei Whitcoulls din Hamilton
într-o marţi bleu pal de septembrie.
(originalul aici)
Una peste alta, a fost o experienţa absolut minunată. Îmi vor ramane în amintire şi puiul de piţigoi stătea pe cărarea de alergare şi pe care l-am evitat în ultima secundă, după care l-am aşezat la loc ferit, în iarbă. Şi startul solemn dat în prezenţa Alteţei Sale Regale Principele Nicolae. Şi traseul minunat de alergare, de-a lungul bulevardului Kisseleff şi pe lângă lacul Herăstrău. Şi blândeţea privirii Principesei Margareta, la festivitatea de premiere. Şi sentimentul că ţara asta merită oameni demni la conducerea ei, oameni care să o iubească şi sa o respecte nu din vorbe, ci din fapte, aşa cum o fac de atâta timp membrii Casei Regale a României.
Am citit şi recitit de ieri până azi acest comentariu al Ramonei, în care descrie participarea ei la 10 Mai (l-am şi postat integral pe celălalt blog – Regatul României; tot acolo am început o nouă serie – Paşoptiştii, Dumnezeu şi trei mari regi). Mi-a reînnoit speranţa că ţara asta nu va pieri. Cel puţin atâta timp cât vor trăi oameni care pot să îi vadă chipul frumos, care pot să o iubească.
“Sfarsitul lumii nu-l va aduce un cataclism, asa cum gresit isi inchipuie multi, ci dorinta demonica de a ucide, care incepe sa puna stapanire pe tot mai multa lume…Atunci cand ultimul om capabil sa iubeasca va fi ucis, viata pe pamant isi va pierde adevaratul si singurul sau sens, acela de-a iubi…Sa iubesti inseamna sa simti suferinta celuilalt ca pe a ta…”
Am citat dintr-un comentariu de pe acest blog, in care este citat un fragment din cartea lui Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect.
Blogul împlineşte 3 ani. Mulţumesc tuturor celor care au trecut pe aici. Multumesc celor care au comentat. Imi cer iertare dacă v-am supărat uneori. Nu-mi cer scuze dacă v-am tulburat.
Continuăm?
DAN GHENEA 