Étiquette : nemurire

Amortalitate contra imortalitate

· 4 commentaires ·

Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Gând de duminică (11)

· 2 commentaires ·

Nu exista drepturi ale omului decât în măsura în care ne asumăm obligaţii ale omului. O lume în care oamenii sunt liberi de orice obligaţie e o lume în care nimeni nu are niciun drept. (Parafrazări după Simone Weil şi Karl Popper)

Gând de duminică (2)

· Laisser un commentaire ·

Căutând sursa unui motto (« Credeam că învăţ să trăiesc, dar învăţam de fapt să mor » – Leonardo da Vinci) pus de Claude Simon în deschiderea romanului său Drumul Flandrei, am dat peste acest gând de duminică:

Sunt milioane de oameni care tânjesc după nemurire, dar nu ştiu ce să facă într-o după-amiază ploioasă de duminică. (Susan Ertz – Anger in the Sky)

Fericirea clonelor

· 10 commentaires ·

Ieri cred că mi-am pierdut vremea cu Particulele elementare, de Michel Houellebecq. Că nu ştie să scrie se vede de la primele pagini. Cum reuşeşte totuşi să ne prindă în capcană? Poate prin uluirea pe care mi-a provoacat-o această varză metafizico-sexuală. Pur şi simplu nu mă puteam abţine să văd ce enormitate se lăfăie pe paginile următoare.

Sex. Scandal. Simplificare. Cam asta e reţeta lui Houellebecq. Plus un marketing agresiv făcut de autorul însuşi (care recunoaşte că îşi proiectează romanele în functie de probabilitatea succesului comercial şi că petrece cea mai mare parte a timpului în turnee de promovare).

Omul e un cabotin. Am aflat asta citind şi nişte interviuri cu el (dacă tot citisem 300 de pagini, ce mai contau cateva în plus!). Iată un fragment de interviu în care se compară cu Dostoievski (şi îl convoacă şi pe Dumnezeu la întâlnire!):

HOUELLEBECQ: Aş spune că întrebarea dacă dragostea există încă joacă în romanele mele acelaşi rol ca întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu la Dostoievski.

INTERVIEWER: S-ar putea ca dragostea să nu mai existe?

H: Aceasta e întrebarea momentului.

I: Şi ce îi cauzează dispariţia?

H: Ideea materialistă că suntem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Nu e o idee prea compatibilă cu dragostea.

I: Ultimul roman, Posibilitatea unei insule, sfârşeşte într-o lume populată de clone solitare. Ce v-a făcut să vă imaginaţi acest viitor cenuşiu în care oamenii sunt clonaţi înainte de a atinge vârsta de mijloc?

HOUELLEBECQ: […] Suntem prinşi în capcană într-o lume de copii. Copii bătrâni. Dispariţia transmiterii patrimoniale înseamnă că un tip bătrân este azi doar o ruină inutilă. Lucrul pe care îl preţuim cel mai mult dintre toate este tinereţea, ceea ce însemnă că viaţa devine automat deprimantă, pentru că viaţa constă, în mare, în a îmbătrâni. (sursa aici)

Din Particulele elementare nu vă dau niciun citat. Dacă o cititţi, o faceţi pe propria răspundere. Nerecomandată persoanelor depresive. Contraindicată persoanelor cu ideaţie suicidară activă.

P.S. Titlul face referire la « mutaţia metafizică » pe care o propune autorul pentru a scăpa de nefericirile speciei umane: eliminarea reproducerii sexuate. Mijlocul tehnic este clonarea. Clonele ar fi fericite şi nemuritoare. Nemuritoare în felul bacteriilor.

 

 

Privirea e poarta sufletului, dar vocea e cheia

· 4 commentaires ·

…………………………………………………………………………………………..

Nu putem stoca imagini în memoria de lungă durată, le putem păstra doar codificându-le în simboluri. Pentru simboluri şi istorii avem nevoie de cuvinte. Or, Mica Sirena îşi lăsase cuvintele în adâncul mării, acolo unde nicio ancoră nu poate ajunge. E mută, iar prinţul construieşte povestea doar cu vorbele lui. Şi îi dă rolul de “cea mai buna prietenă”, confidenta dragostei lui la distanţă pentru fata de la mânăstire, pe care o credea salvatoarea lui.

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” îşi spunea Mica Sirena când erau petreceri la palat şi ea ar fi putut cânta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa facă: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumoşi şi dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la uşa prinţului.

………………………………………………………………………………………………

Puteţi citi începutul şi sfârşitul acestei poveşti reciclate aici

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului. – See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf
“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului. – See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului.

– See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf

Nu putem stoca imagini in memoria de lunga durata, le putem pastra doar codificandu-le in simboluri. Pentru simboluri si istorii avem nevoie de cuvinte. Or, Mica Sirena isi lasa cuvintele in adancul marii, acolo unde nicio ancora nu poate ajunge. E muta, iar printul construieste povestea doar cu cuvintele lui. Si ii da rolul de “cea mai buna prietena”, confidenta dragostei lui pentru fata de la manastire, pe care o credea salvatoarea lui.

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului.

– See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf

Fără timp

· Laisser un commentaire ·

E prea frumos acest capitol din Paradisiace ca să nu-l transcriu aici.

    Florile au stârnit in spatiu, pentru a se fecunda, petale care se pliaza, care se depliaza, care zboară.  
   Francezii le numesc fluturi.  
   Asemănare care merge spre ea însăsi.

*

   Reiken Călugărul a compus acest haiku: La ce visează în flori fluturii care nu mai miscă?
   Într-o zi Tchouang-tseu Şamanul si-a luat zborul ca un fluture.
   Floarea numita in franceză colchique [crin de Colhida], in germană i se spune Zeitlose (Fără-timp).  Floarea căreia i se spune Fără-timp e altceva decat Imortela.

*

   Colhida, Eden,  
   ţări ale Zeitlosului,  
   timp care este lâna de aur a lumii acesteia,  
   de negăsit.

*

   Fără moarte nu vrea sa zică fără a muri.  
   Imortela cunoaste murirea si o neagă. 
   Fără-timpul – mai aproape de natură – ignoră ce ar putea fi ceva ca moartea.

(Les paradisiaques, de Pascal Quignard; capitolul VI – Zeitlose)

[Nemuritori de rând]

· 4 commentaires ·

Stateam cu un prieten de o ora la o prajitura. Am vrut sa spun literalmente « prieten de o ora » – ne cunoscusem cu o ora in urma si ne simteam deja prieteni. In asa fel incat nu mi s-a parut deplasat cand el a spus (cu referire la pozitia lui agnostica): « Pentru voi, credinciosii, e mai simplu, stiti ca urmeaza ceva… » Nu mai stiu exact ce i-am spus atunci. Dar gandul meu era, atunci ca si acum, ca la pachet cu asigurarea ca viata nu se termina aici vine un risc urias: calitatea vietii fara sfarsit depinde de aceasta foarte scurta  trecere pe pamânt.

Azi am descoperit un nume pentru aceasta stare de trecere, in care nu stim inca verdictul final: nemuritori de rând. Mi-a venit acest gand de la titlul unui blog. Nu stiu la ce s-a gandit autoarea atunci cand si-a ales ca pseudonim Nemuritoarea de rând, dar ii multumesc pentru postarile bine alese, care stimuleaza si gândirea si simtirea.

Iata cateva exemple:

Nu ne place deloc cand ceilalti nu ne indeplinesc asteptarile si traim ca si cum ni s-ar cuveni orice ne dorim. Cand oamenii ne sprijina, noi consideram ca meritam, in mod firesc, eforturile lor, traind ca si cum am fi indreptatiti sa beneficiem de un astfel de efort. (Naikan I)

Halucinatia stiintei – o miniconferinta stimulanta despre stiinta actuala ca sistem de credinte

Femeia adevarată e femeia pe care vrei să o strângi de mână pe stradă, femeia lângă care vrei să și dormi, nu doar să te culci, este femeia aia cu care diminețile friguroase ți se par calde, femeia cu care vrei să stai toată ziua în pat, doar să o vezi acolo, cu tine…doar voi, voi doi. (Femeie refugiu)