Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă: – Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere? – Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele. Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea … Continuer la lecture de Fericirea e în altă parte
Ştiinţa nu poate răspunde la această întrebare. Pare însă să poată demonstra că un sentiment al sensului în viaţă este important (indiferent dacă sensul există sau nu).
« Cercetările empirice asupra sensului în viaţă converg spre următoarele:
1.[…] Cu cât sentimentul sensului e mai slab, cu atât mai importantă e severitatea psihopatologiei.
2. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu convingeri religioase profunde.
3. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu valori ce transcend propria persoană
4. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu participarea la grupuri, devotamentul pentru o cauză şi adoptarea unor scopuri clare în viaţă.
5 […] Tipurile de sens al vieţii se schimbă pe parcursul existenţei individuale; alte sarcini din cadrul dezvoltării trebuie să preceadă dezvoltarea unui solid sentiment al sensului. »
(Irvin D. Yalom – Psihoterapia existenţială)
« Am rătăcit mulţi ani pe tărâmul oamenilor şi nu am reuşit încă să studiez toate varietăţile « omului erotic ». Aici se plimbă un îndrăgostit care iubeşte doar propria pasiune. Acolo, cineva îşi etalează sentimentele diferenţiate ca pe nişte panglici ale unor decoraţii. În altă parte, unul îşi savurează aventurile propriului efect de fascinaţie. Mai încolo, un altul priveşte în extaz la spectacolul presupusei sale capitulări. Altundeva, unul adună bucurie după bucurie. Mai încolo, un altul îşi demonstrează « puterea ». Aici, unul se întăreşte cu o vitalitate de împrumut. Acolo, cineva e încântat să existe atât ca sine însuşi, cât şi ca un idol care nu-i seamănă. Altul se încălzeşte la flacăra a ceea ce i-a fost hărăzit. În altă parte cineva experimenteaza. Şi aşa mai departe – toată mulţimea pestriţă a monologiştilor cu oglinzile lor, în camera celui mai intim dialog! »
(Martin Buber – Între Om şi Om)
Această încercare traducere a unei strofe din Thomas Hardy (pe care l-am iubit în adolescenţă ca romancier, dar nu ştiam că el s-a iubit mai mult ca poet) a fost provocată de citarea neaşteptată a unui vers de către Irvin D. Yalom, psihiatrul care îşi ia si cele mai bune întrebări şi cele mai bune răspunsuri din literatura bună a lumii (iar adesea redă lumii o bună literatură bazată pe întrebările şi răspunsurile relaţiei terapeutice).
Iată o mostră – o jumătate de pagină din Psihoterapia existenţială, în care apar Cervantes şi Hardy, unul cu o întrebare a cărei actualitate nu a încetat să crească 400 de ani de modernitate, celălalt cu un răspuns dubitativ dar fertil în legătură cu sensul vieţii în faţa morţii:
« Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii nevrotici (şi terapeuţii, de asemenea) au destule griji, ca să mai ţină seama şi de alte lucruri « plăcute », precum moartea sau lipsa de sens. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii (adevărul angoasat şi negarea) şi niciunul nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus: «Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?»
Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mintală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar, până la urmă, vindecătoare.. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi de căutarea clarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi ale adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy că «dacă ar fi o cale spre mai bine, ea va cere privirea în faţă a ce e cel mai rău» e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie. »
“Trebuie să pornesc de la premisa că e mai bine să ştii, decât să nu ştii, să te aventurezi, decât să nu te aventurezi; că magia şi iluzia, oricât de fabuloase, oricât de seducătoare, nu fac altceva decât să şubrezească, în cele din urmă, spiritul uman. Eu iau foarte în serios vorbele lui Thomas Hardy: « Dacă există cumva o cale spre mai bine, ea reclamă să privim în faţă răul cel mai mare »”.
Am citat din prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, scrisă în urmă cu peste 20 de ani de psihiatrul şi psihoterapeutul californian Irvin D. Yalom şi tradusă în 2008 în româneşte. O carte pe care o recomand tuturor celor care vor să (se) înteleagă mai bine.
“A privi în faţă răul cel mai mare” nu se suprapune peste zicala populară “a pune răul înainte”. Am întâlnit frecvent situaţia în care omul e convins că dacă generalizează o experienţa personală negativă va fi ferit de dezamăgiri în viitor (“Am crezut in prietena mea, dar ea a spus vorbe rele despre mine; mi-am dat seama că nu există de fapt prietenie”).
Sărim prea des de la emoţia negativă legată de eşec sau de teama de eşec la planificarea defensivă a viitorului; alteori ne aruncăm compulsiv spre viitor pentru a nu avea răgazul să fim expuşi unor asemenea temeri.
“A privi în faţă răul cel mai mare” înseamnă a avea curajul de a întelege sursele general umane ale nefericirii; a privi în faţă frica de moarte, frica de libertate, frica de singurătate, neliniştea de a nu găsi un sens evident al propriei vieţi. Despre aceste frici e vorba în cele 10 poveşti (adevărate) istorisite de un maestru al psihoterapiei, dar şi un maestru al scriiturii.
Dacă veţi citi cartea, veţi afla câte ceva şi despre ce învaţă terapeutul de la cel care îi solicita ajutorul şi că vâslesc amândoi în aceeaşi barcă. Îi dau din nou cuvântul maestrului:
“Noi, psihoterapeuţii, pur şi simplu nu putem să nu reacţionăm cu simpatie şi solicitudine la problemele pacienţilor, îmboldindu-i să le infrunte hotărâţi. Nu le putem spune «voi şi problemele voastre». Dimpotrivă, trebuie să vorbim despre noi şi problemele noastre, pentru că viaţa noastră, existenta noastră, va fi întotdeauna strâns înlănţuită cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evoluţia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu toţii, impreuna, în aceeasi barcă”
Deşi nu pare, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie poate fi o lectură potrivită pentru vacanţă.
DAN GHENEA 