Pe 27 septembrie 1914 (stil vechi), Regele Carol I se muta la cele veşnice.

În ultimele două luni de viaţă avusese parte dezamăgirea de a constata că elita politică românească îl părăsea. Regele s-a comportat ireproşabil, respectându-şi obligaţiile constituţionale. Din păcate, s-a dovedit că elita politică românească a folosit prilejul pentru a redeveni ceea ce fusese până la venirea prinţului străin: o amestecătură de sublim şi ridicol, o încâlceală de intrigi bizantine,  al circ luptelor dintre facţiuni.

România a mai avut doi regi mari, Ferdinand I şi Mihai I, dar care au fost lăsaţi singuri de elita politică tocmai în clipele cele mai grele. De la 1914, în România nu a mai existat fructuoasa împletire a destoiniciei monarhului constituţional cu loialitatea elitei faţă interesul superior al ţării, dincolo de interesele partizane. Şi asta s-a văzut.

Să citim din testamentul regelui care a întemeiat România:

Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa

Şi a lăsat şi material şi simbolic: jumătate din averea sa mobilă şi o bună parte din averea imobilă a lăsat-o prin testament pentru fundaţii culturale, pentru aşezăminte sociale şi de binefacere, pentru dezvoltarea învăţământului, pentru susţinerea armatei şi bisericii.

Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele Statului.

Ca un fapt prea rar amintit, să spunem că Regele Carol I a ctitorit, reparat sau renovat numeroase biserici ortodoxe (aş vrea să ştiu dacă a numărat cineva câte – oricum, din acest punct de vedere se poate compara doar cu Ştefan cel Mare).

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Atacurile violente la care se referă regele sunt cele din anii 1870; s-a văzut mai apoi că nu aveau sprijin popular, erau doar « bunele obiceiuri » ale clasei politice postfanariote. Şi o observaţie referitoare la « credinciosul popor »: răscoala de la 1907 nu a atins niciuna dintre moşiile aflate pe Domeniul Coroanei. Nu întâmplător. Regele Carol a numit un administrator capabil (Ioan Kalinderu) şi a dispus ca o parte a cîştigurilor să fie investite în şcoli şi dispensare, precum şi în modernizarea exploatărilor agricole.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii Țării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării, şi pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Da, realizările Regelui Carol în ceea ce priveşte prestigiul statului român şi al armatei române sunt incontestabile. Un exemplu e edificator: trimisul Rusiei la Bucureşti, oferea României, în septembrie 1914, printr-un acord secret, recunoşterea pretenţiilor româneşti asupra Transilvaniei în schimbul … mentinerii neutralităţii! (care fusese deja hotărâtă la Consiliul de Coroană din 3 august) Atât de tare se temea Imperiul Rus de intrarea României în război de partea Germaniei!

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: Tot pentru ţară, nimic pentru mine.

S-a făcut caz adesea de averea Regelui Carol. Toţi cei care l-au cunoscut ştiu că a avut un trai auster. Şi, aşa cum am menţionat mai sus, principalul moştenitor al regelui (în cel mai propriu înţeles al cuvântului!) a fost poporul român. Merită notat că economiile regelui erau în principal în lei româneşti. Era leul acela puternic, despre care auzeam de la bunica, povestindu-mi cum ofta din când în când tatăl ei: « Ehei, nu mai vedem noi leul ăla dinainte de 916 – te duceai cu 20 lei (un pol) în târg şi încălţai casa! » Leul acela cu chipul Regelui Carol era echivalent cu francul francez şi francul elveţian. Şi mai stabil decât francul francez.

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă, am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: Nihil sine Deo!

Nu e doar istorie. La 1866, prinţul străin a devenit liantul de care avea nevoie  elita politică pentru a construi România modernă.

Statul modern român nu mai există. O societate românească conştientă de sine şi cu respect de sine cu greu mai poate fi găsită pe câteva insuliţe în mijlocul mării negre a ignoranţei şi urii de sine. Comunităţile care au fondat cândva societatea şi statul mor sub asaltul mitocăniei victorioase.

Nu a existat niciodată o Românie ideală. Dar a existat o Românie adevărată, reală – un stat adevărat, o societate vie, comunităţi cu rost. Toate au crescut sub regii României. Toate au s-au îmbolnăvit de moarte sub republica sovietică, iar republica minciunii care i-a urmat a dat deja lovitura finală statului.

E chiar atât de greu de înţeles că urmaşii Regelui Carol ar putea fi ultima variantă pentru ca România să revină la viaţă? Sau vi se par mai credibili cei 14 candidati la preşedinţie de anul acesta?