În dreptul meu la soare, cu-ntunecată credinţă

Cred şi-l strig către ceruri, goale de orice fiinţă

Zile treizeci şi două-ai stat ascuns pe după văluri

Ca un sultan opioman fumând fără dorinţă

Cu rece ironie azi, un ceas te-arăţi  pentru milogi,

Lumină-mparţi fără folos şi fără cuviinţă

Nori de metal tăiară iar lumea de jos de tine

Şi tu ai vrut, de după uşi, să îmi transmiţi sentinţă:

Ai fost nebun de ai crezut că drept ţi se cuvine,

Lumina fără preţ de sus s-o bei în neştiinţă

O dormi nătâng când o primeşti, doar când n-o ai e lipsă

Şi nici atunci n-o vrei cu dor, doar pentru folosinţă.

Nu ştiu dacă mâine va fi soare iar, o oră măcar,

În minte voi face curat şi-l aştept cu credinţă