De la domnul Tudor Vişan Miu, elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional « Gheorghe Lazăr » din Bucureşti, domnul profesor Klaus Iohannis ar putea învăţa două lucruri:

• să judece cu propria minte dovezile în sprijinul unei afirmaţii, indiferent ce « autoritate » o susţine
• să aibă proprietatea termenilor pe care îi foloseşte într-un discurs oficial

Mă refer acum la discursul domnului preşedinte din 9 mai 2015, care începe cu o frază ce conţine două inexactităţi:

« Marcăm Ziua Europei, dar şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Această zi este, însă, una aparte și pentru că se împlinesc 138 de ani de la momentul proclamării independenţei de stat a României.”

1. Ziua Victoriei în Europa (VE Day) în al doilea război mondial a fost si este comemorată în Europa Occidentală pe 8 mai. Doar Uniunea Sovietică (şi succesoarea sa Rusia) şi ţările satelit ale URSS (şi unele dintre succesoarele lor) ţineau şi  încă mai ţin 9 mai ca Ziua Victoriei.

2. Dar mai important mi se pare că preşedintele a ales să perpetueze o lectură a istoriei care face din 9 mai 1877 « ziua proclamării independenţei de stat a României ».

Dacă nu ar fi avut la dispozitie decât manualul de istorie de clasa a XII-a din anii « 80, ar fi scuzabil, pe motiv că nu are la dispoziţie documentele originale. Documentele originale sunt însă acum accesibile. Nu şi accesate. Preşedintelui României, în ziua de 9 mai 2015, îi era încă necunoscut tocmai discursul integral al lui Mihail Kogălniceanu din 9 mai 1877, cel care este intotdeuna citat ca reprezentand « proclamarea independenţei de stat a României ».

Tudor Vişan Miu, elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional « Gheorghe Lazăr » din Bucureşti, a publicat pe blogul său o fotocopie a paginilor din Monitorul Oficial în care sunt transcrise dezbaterile din Parlament din 9 mai 1877. Le găsiţi aici. Eu voi transcrie mai jos răspunsul ministrului de externe al României, Mihail Kogălniceanu, la interpelarea deputatului N. Fleva (discurs din care care au fost luate două fraze trunchiate şi  transformate de către unii în « declaraţie de independenţă »)

« Domnilor deputaţi,

În deafară de poziţiunea mea de ministru, ca român am aplaudat limbajul românesc, energic, patriotic al onorabilului Deputat Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministru al trebilor din afară si prin a cărui slabă voce România astăzi vorbeşte în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe D-sa şi să consult mai mult inima decât raţiunea rece.

Onorabilul Deputat Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropria. Domnia sa, vorbind despre spionii care cutreieră ţărmii noştri dunăreni, faţă în faţă şi chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice şi eu la rândul meu: un un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoarea de a dirige interesele ţării faţă cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oştirii României, poate să compromită soarta naţiunii române.

Vă voi ruga dară să binevoiţi a ţine seamă de această rezervă care sunt dator să o pun sentimentelor mele şi să binevoiţi a nu aştepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldura şi nici fraze altele decât acelea care se reclamă de gingăşia cestiunii. Ceea ce am zis, împrumutând o frază a unui mare diplomat străin, când am răspuns la interpelarea domnului Stolojan, aceea zic şi astăzi: că la gurile Dunării nu sunt numai interese locale; sunt interese europene, e centrul de gravitate al Europei. Aci este norocirea României, dar aci este, sau mai bine zis ar putea să fie, şi nenorocirea României.

Domnilor, când s-a votat convenţiunea cu Rusia, precum şi cu ocaziunea interpelării domnului Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate că am vorbit şi ca român. Astăzi însă sunt dator să vorbesc numai ca ministru, şi negreşit ca ministru al României.

Domnilor, şi Camera şi  Senatul, la interpelările domnilor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de război, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă  şi  că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă. Aceste două voturi au hotărât situaţiunea şi nu aveau nevoie de un comentariu mai mare. În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem  naţiune de sine stătătoare.(Aplauze) Avem domn de sine stătător.(Aplauze)

Însă, domnilor, aci se opreşte travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, şi mai cu deosebire de la 1848 încoace?

Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: Ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Am avut noi pe Sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva: erau nişte legături sui generis; nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau  tari când românii erau slabi.(Aplauze generale)

Încercările Turciei, pretenţiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puţin se repetau necontenit; şi mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, şi numai când slăbea socotea de cuviinţă a-şi arăta puterea către noi pe care ne socotea slabi. În acest mod rezistenţa Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în aceşti ultimi 20 de ani, nevoind să intre în legătură cu noi spre a preface acele legături sui generis care nu mai sunt ale secolului actual şi care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta.(Aplauze)

Domnilor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat si care sunt în guvern, si care au fost, şi care astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au răspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre împotriva armelor turceşti îndreptate împotriva noastră; aceasta ne-a adus  în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta şi ne învinovăţea că am trădat interesele Imperiului, că am rupt buna credinţă, să declarăm şi noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raţionează şi pune în aplicaţiune ameninţările din nota din 2 mai a lui Savfet-paşa, asemenea şi noi am făcut recurs la tun şi tunul nostru răspunde tunului otoman.(Aplauze)

Ne întrebaţi acum ce suntem? Suntem în stare de război cu Turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, şi când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai ‘nainte, rău definită, hibridă şi jignitoare atât intereselor României cât şi intereselor Turciei.(Aplauze)

Aşadară, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă.(Aplauze îndelung repetate)

Însă, domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit deloc de notele lui Savfet-paşa (Aplauze); dară foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte, zise la tribuna parlamentului din Londra, că România face parte din Imperiul Otoman şi că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dară ce să facem? Să stăm morţi? Nu, domnilor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu contează cu morţii.(Aplauze prelungite)

Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi  drepturile ei pentru copiii noştri şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare. (Aplauze prelungite)

Dară, o dată aceasta făcută, trebuie, nu numai guvernul, dară şi Camera, şi Senatul, şi naţiunea să pledeze înaintea Europei, înaintea marelui Areopag, acel areopag înaintea căruia însăşi Rusia se adresează şi îşi pledează cauza sa; să ne adresăm şi să pledăm cu fermitate şi cu înţelepciune buna noastră credinţă şi buna cauză a independenţei noastre. (Aplauze)

Trebuie să dovedim că, dacă noi voim să fim mai independenţi decât am fost până acum, aceasta este pentru că nu mai voim să depindem de certele altora, nu mai voim să depindem de greşelile pe care le face Poarta, fiindcă, fără a acuza, sunt dator să constat că acest război a provenit din cauză că Poarta n-a voit să ţină seamă de o hotărâre unanimă a Europei, care a constatat că Poarta nu a dat creştinilor acele îmbunătăţiri pe care le-a promis prin Tratatul de la Paris, nu le-a făcut nici măcar o condiţiune de om. Ei bine, pentru că Poarta a făcut asemenea greşeală, trebuie oare să pătimim noi?

Pentru că, Domnilor, dacă războiul încă nu a venit, au venit însă greutăţile lui, greutăţile armatelor mari venite pe pământul nostru,  şi aceasta din greşeala Turciei. Iată dară pentru ce voim să fim independenţi, ca să nu mai atârnăm de capriciul sau de greşelile cutărui sau cutărui vizir din Constantinopole. Trebuie să dovedim că reclamăm independenţa pentru că şi noi ca naţiune avem dreptul să trăim cu viaţa noastră.

Când toată Europa predică sentimentele de justiţie, este cu drept ca aceste sentimente să se răspândească şi asupra noastră, şi să ne lase să trăim cu viaţa noastră proprie, răspunzând numai pentru greşelile noastre, şi primind chiar pedepse pentru greşelile noastre, iară nu pentru ale altora.

Trebuie să arătăm Europei că nu voim ca noi care, în timp de 20 de ani, am lucrat şi am dat un avânt de progres şi de civilizaţiune acestei naţiuni, nu voim să vedem acest travaliu al nostru ca să fie pus în cumpănă afară din hotarele noastre.

Aşadară trebuie să dovedim că, dacă voim să fim naţiune liberă şi independentă, nu este pentru ca să neliniştim pe vecinii noştri, nu est pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânşii; din contra, şi încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale şi materiale, iară nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniştim pe cineva.

Noi voim să fim bine cu toate puterile; şi cu Rusia, şi cu Austria, şi chiar cu Turcia; şi cu Turcia vom face legătură nouă, dară legături de acelea cum se cuvine să se facă în secolul al XIX-lea, cum am făcut cu Austria, cum am făcut cu Rusia, etc., iară nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au raţiunea lor de a fi.

Mă rezum, domnilor: voim să fim independenţi pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu mai voim să pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de Jos să fim un bulevard în contra războiului (aplauze).

Vor fi greutăţi foarte mari, pentru că din nenorocire interesele europene de multe ori se încrucişează; dară cu prudenţă, cu patriotism, urmând o politică energică, dară pururea ţinând seamă de greutăţi, precum am făcut de 20 de ani, cum am făcut totdeauna de când eram două mici provincii şi astfel am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi; dacă, zic, vom pune o asemenea energie, şi dacă energia noastră va fi nedezlipită de înţelepciune, eu cred că vom ajunge ca atunci când pacea se va face, România să fie şi ea naţiune de sine stătătoare şi să nu ise mai zică nicăieri că face parte din Imperiul Otoman.

O mai declar încă o dată, nu cred eu că dreptatea Europei, că chiar interesul Europei ar voi să ne mai întoarcem în condiţiunile de mai înainte, jignitoare şi nouă şi chiar păcii Europei întregi.

Domnilor, cred că este de prisos să răspund mai pe larg la întrebarea ce mi se face prin această interpelare, dacă am notificat puterilor ruperea relaţiunilor noastre cu Înalta Poartă; căci circulara guvernului este în mâna tuturor puterilor şi niciun guvern nu şi-a făcut iluziuni despre dânsa. Au putut să se găsească ziare care au făcut aprecierile lor după cum au crezut ele; dară circulara aceea este categorică şi constată că legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, că suntem în stare de război şi că starea noastră de război este făcută de însăşi Turcia, nu numai pe teritoriul nostru, dară şi în apele noastre.

În cât se atinge de ceea ce avem să facem, noi ne vom face datoria. Vocea ţării şi datoria acelora care sunt pe aceste bănci vor face şi mai mult, şi ceea ce vor face ei va face Dumnezeu, va face puterea care niciodată nu ne-a lipsit. Atâta numai, trebuie să ţinem seamă totdeauna că noi suntem stat mic, dară european, şi nu ne este permis să facem nimic în contra marilor interese europene, şi mai cu osebire contra sentimentelor de dreptate şi în contra bunei voinţe ce Europa ne-a arătat de 20 de ani, şi care cred că nu ne va lipsi nici de acum înainte.

Încă o dată vă declar, domnilor, în numele Guvernului, că noi ne privim ca în război cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvern şi dumneavoastră şi ţara întreagă doreşte să o vază cu o oră mai înainte. (Aplauze prelungite) »

Superb discurs. Dar nu e « citirea declaraţiei de independenţă ».

« Declaraţia de independenţă » din 9 mai 1877 nu există. Există o « moţiune motivată » a Camerei, adoptată imediat după încheierea răspunsului ministrului de externe la interpelarea parlamentară.

Iat-o:

« Camera, mulţumită de esplicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent

Ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială »

Asta să fie « proclamarea independenţei de stat a României »? Dacă da, atunci de ce e publicată abia în 27 mai în Monitorul Oficial? O declaraţie de o asemenea importanţă să fie publicată după 18 zile?

În plus, domnul preşedinte Iohannis ar trebui să ştie că este Mare Maestru al Ordinului Naţional Steaua României şi că ziua ordinului este, chiar conform legislaţiei republicii … 10 Mai. De ce 10 Mai şi nu 9 mai îi poate explica tot elevul Vişan Miu dintr-a XII-a. (aici pentru toată lumea, cu MO în faţă, şi aici special pentru domnul preşedinte Iohannis)