« Placebo Domino in regione vivorum » (Bine voi plăcea înaintea Domnului, în pamântul celor vii)

Este ultimul verset din psalmul 114 si era cântat la înmormântari. Înca din secolul al XIV-lea, Chaucer, in Povestirile din Canterbury, ii denumeste pe bocitorii profesionisti « placebo singers », dând acestei sintagme o conotatie peiorativa.

In 1785 apare prima consemnare a termenului placebo intr-un dictionar medical, cu sensul de « medicament banal » (« commonplace medicine », cu alte cuvinte, intr-o formulare mai plastica, « apa de ploaie »). Definitia evolueaza rapid spre o conotatie clar negativa, in editia din 1811 a aceluiasi dictionar medical aparand sub forma:

« Placebo = epitet dat oricarui medicament mai apt sa faca placere pacientului decat sa-i aduca beneficii »

Timp de 150 de ani placebo a fost alungat in limburile sarlataniei medicale si a credulitatii unor pacienti « neinteligenti si inadecvati »(cum erau numiti intr-un articol publicat in Lancet, in 1954).

Azi stim ca in efectul oricarui medicament intra si o doza importanta de efect placebo. Incepem sa descifram bazele fiziologice ale efectului placebo. Si redescoperim, la 24 de secole dupa Hipocrat ca placerea si increderea au puteri vindecatoare; cu alte cuvinte, revenind la definitia din 1811, un medicament  care produce placere aduce beneficii.

In fine, nici un medicament nu e cules din padure, ci este un mijloc terapeutic agreat in cadrul unei relatii medic -pacient, in care daca incredere nu e, nimic nu e.

Exista chiar si efectul opus – efectul nocebo -, cel mai adesea ca urmare a unei proaste comunicari intre medic si pacient; substante foarte active la alti pacienti pot fi reduse la neputinta de emotiile negative ale persoanei respective.

Nu exista medicamente minune. Iar apa de ploaie poate fi terapeutica in anumite conditii.