(continuare la Simpatic, patetic, empatic)

Sunt întrebat adesea cum poti sa asculti suferintele altora fara sa fii coplesit de acestea; sau, asa cum am fost întrebat chiar pe acest blog, cum reusesc sa ma detasez. Raspunsul scurt este ca nu reusesc; detasarea absoluta ar traduce termenul elin apatheia, care înseamna eliberare de pasiuni, de suferinta. Nu am ajuns acolo, deci nu ma pot detasa complet. Pot însa folosi tehnica empatiei pentru a ma desprinde partial si temporar de credintele, ideile si emotiile mele pentru a întelege ce simte si ce vede celalalt din papucii lui si sa ma întorc la mine, uneori cu suveniruri din aceasta calatorie prin empatie. Empatheia, in limbajul filosofilor antici insemna intelegerea suferintei celuilalt, ca si cum as fi în locul lui; nu presupune trairea acelei emotii ci intelegerea si eventual descrierea ei in cuvinte.

Termenul apatheia are o conotatie pozitiva în lumea antica; este chiar idealul mai multor curente filosofice. Crestinismul monahal face din nepatimire, desprindere de patimi, ţelul caii spirituale crestine. Evagrie Ponticul, un ascet din secolul al IV-lea, descrie atât apatheia cât si empatheia în Cuvânt despre rugaciune : “124. Monah este acela care s-a despartit de toti si se împacă cu toti./125. Monah este cel ce se socoteste pe sine una cu toti, deoarece i se pare că se vede pe sine necontenit in fiecare.” Intre empatie si apatie nu este opozitie, la Evagrie, ci doar o deosebire de grad: apatia este starea finală, stabilă, desavârsită, empatia este o miscare a sufletului spre desprinderea de patimi, instabilă, nedesavarsită.

Evagrie Ponticul este printre ultimii care foloseste termenul empatie in intelesul antic. In limba greacă noua empatheia capata un sens mult diferit: a fi purtat de patimă, sau chiar a nutri sentimente negative puternice fata de o alta persoana. Apatheia care continua sa fie folosit in sensul sau antic pana la sfarsitul Evului Mediu, cade sub atacul combinat al filosofiei empiriste si a ideologiei anticlericale si capata conotatia, mai degraba peiorativa, de lipsă de reactie, lipsă de vointă.

Mamele si tatii daruiesc diferit iubire copiilor lor. Copilul are nevoi diferite in diferitele etape ale dezvoltarii sale. Dar in toate etapele are nevoie de o mixtura nutritiva, in proportii variabile, a celor doua feluri de iubire părintească: dragostea materna, neconditionata, si iubirea paterna, conditionala (am evitat intentionat sa scriu “conditionata”, asa cum apare cel mai adesea in traducerile din Fromm si Erickson, pentru ca mi se pare ca in romana “conditionat” implica o relatie cauzala si are o nuanta coercitiva in anumite contexte; “conditional” implica mai degraba o relatie de contingenta decat o cauzalitate stricta).

Iubirea neconditionata (“orice ai face sunt alaturi de tine”) este baza pe care se construieste increderea in lume (fara sa am nevoie de argumente, gandesc lumea ca un loc pritenos), dar si stima de sine. Iubirea conditionala (“sunt alaturi de tine pentru a reusi”) construieste premisele autonomiei si  increderii in sine (stiu ca pot sa reusesc pentru ca nu asociez invatarea si rezolvarea de probleme cu frica de pedeapsa).

Optimismul, stima de sine, autonomia si increderea in sine sunt cei patru piloni ai stabilitatii pe care ii poate construi iubirea parinteasca. Pot aparea, din pacate, vicii de proiectare sau de executie ale acestei constructii.

1. “Pe copil sa nu-l mangai decat in somn” – expresia unei conceptii patriarhale si autoritare, care considera ca iubirea neconditionata trebuie limitata drastic inca de la varste mici, pentru ca altfel copilul va fi prea rasfatat; iubirea parinteasca intra sub semnul subantelesului , fiind rareori exprimata direct; ceea ce este vizibil este sistemul recompenselor si al pedepselor (in acest sistem se ajunge uneori chiar la extrema de a defini pedeapsa ca parte a iubirii !)

Rezultat posibil (probabil) : un adult pesimist si (hiper)activ, dependent de succes pentru mentinerea stimei de sine.

2. “Parintii mei imi permit orice, deci eu cred ca, de fapt, nu le prea pasa de mine” – expresia unui refuz de exercitare a autoritatii parentale ; ambii parinti se feresc sa daruiasca iubire conditionala si nu il ajuta pe copil sa isi definesca un contur al propriei personalitati prin confruntarea cu limitele.

Rezultat posibil (probabil): un adult cu asteptari nerealiste, egocentric, intruziv, dar si vulnerabil la critica.

3. “E mare acum, n-ar  trebui sa-l mai rasfeti atat” – ar putea spune un tata care vrea ca fiul lui sa nu fie “baiatul mamei”;  e de discutat asupra proportiei dintre iubirea neconditionata si iubirea conditionala in functie de varsta si nevoile de dezvoltare ale copilului, dar nu e de dorit sa creez impresia ca e o alegere ori/ori si ca e o competitie intre parinti in a-si impune punctul de vedere (considerat a fi “corect”).

Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reuseste sa stabileasca relatii satisfacatoare pentru ca este “corect”

4. “Eu te inteleg, dar nu-i spune lui taica-tau” – e tot expresia unei competitii intre parinti pentru prioritate, ca si mai sus, dar exprimata intr-un mod pasiv – manipulativ. Iubirea adevarata e neconditionata si trebuie tinuta ascunsa, isi spune copilul; in consecinta, atunci cand cineva expune vizibil iubirea sau cere ceva in schimb, acela nu il iubeste cu adevarat.

Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reuseste sa stabileasca relatii satisfacatoare pentru ca nu reuseste sa imbine autonomia cu intimitatea.

Pentru ca iubirea parinteasca sa dezvolte increderea copilului in sine si in lume e necesar:

1. Sa ne impartim adecvat rolurile.

2. Sa fim consecventi in asumarea unei strategii comune.

3. Sa ne sprijinim reciproc.

4. Sa fim atenti la nevoile specifice ale copilului si sa dozam in functie de acestea mixtura de iubire materna si iubire paterna.

Îmi placea sa-l urmaresc pe tataie tragând la rindea. Într-o zi m-a lasat sa-l ajut sa masoare si sa faca niste semne pe o scandura lata. Am uitat ce mesterea el in ziua aia.  Imi amintesc insa ca mi-a povestit despre diverse lucruri de tamplarie facute de mana lui (“si nu zici ca n-ar fi facute de un tamplar”). La un moment dat, uitandu-se la un butoi care era scos la spalat, zice “V-a invatat la scoala cum se socoteste capacitatea butoiului?”. Eu treceam in clasa a VI-a si i-am spus ca nu stiu, dar ca nici n-am vazut prin manualele de a opta butoiul, am vazut doar volumul cilindrului.

Cand am intrat in casa, a luat un fel de carnet cu foi ingalbenite si mi-a aratat formula volumului aproximativ al butoiului. Era scris cu creionul:

0,21xÎx(2xDxD + Dxd + 0,75xdxd)

Erau in acel carnet ( de fapt, niste foi cusute ce ata) tot felul de cunostinte practice.

Tataie facuse doar 4 clase si imi povestise adesea despre faptul ca invatatorul se rugase mult de parintii lui sa-l lase sa mearga la liceul militar (ar fi avut bursa, ca fiu de invalid de razboi), dar ei voisera sa-l tina acasa, ca singurul lor sprijin la batranete. Ofta cand isi amintea, dar se impacase demult cu soarta si incercase sa faca lucrurile temeinic in viata, asa cum ii fusese dat s-o traiasca. Pastrase insa un respect deosebit pentru stiinta de carte.

Cateva zile mai tarziu, am vrut sa-l incui si eu cu ceva si am inceput sa-l intreb capitalele de judet. Credeam ca am reusit cand la Ialomita a raspuns Calarasi, in loc de Slobozia. De fapt, Calarasi fusese resedinta judetului in timpul României Mari; apoi mi-a insirat toate cele 71 de judete cu capitalele lor. A fost imbatabil la capitale europene; de Washington ma asteptam sa stie, asa ca am scos artileria grea: “Dar pe a Canadei o stii?” “Otáva” a pronuntat tataie, fara ezitare.

A sti e un dar pretios. Asta am inteles in acele zile. Si de atunci incolo am stiut sa vad, de fiecare data cu aceeasi admiratie, oameni care se apropie cu respect si dragoste de lucrurile care pot fi cunoscute si folosesc apoi aceasta cunoastere pentru a sfinti locul ce le-a fost dat in grija.

Căutăm compania oamenilor care ne sunt simpatici. Cuvântul simpatic are ca origine elinul συνπαθετικος [syn = (împreună) cu + pathetikos = care emoţionează, (cel) care exprimă emoţii puternice]. În cultura europeană cuvântul are o traiectorie interesantă. Simpatic desemnează din ce în ce mai mult o persoană cu care ne place să trăim  împreună micile bucurii cotidiene. În paralel, pentru a desemna exprimarea emoţiilor puternice, a suferinţei, a fost din ce în ce mai folosit cuvântul patetic; romantismul generalizează folosirea sa ca exprimare a unei experienţe profunde, solitare, greu de împărtăşit; în fine, în engleza americană de azi, tot mai des pathetic este utilizat  într-un sens peiorativ (= jalnic, vrednic de milă). Această evoluţie pare sa confirme aforismul potrivit căruia „oamenii sunt fericiţi în acelaşi mod, dar fiecare om e nefericit în felul său”.

Ca să mergem împreună într-o excursie ar fi bine ca tovarăşii de drum să-mi fie simpatici; probabil ca ne vom simţi bine împreună, apoi ne vom întoarce la grijile cotidiene. Dacă însă e vorba de oameni pe care îi văd în fiecare zi, e nevoie de mai mult: să putem să ne înţelegem reciproc trăirile diferite, să putem vedea lumea din papucii celuilalt. Cuvântul care descrie această abilitate este unul pe care se adunase praful de o mie de ani: empatie (εν = în + παθεια = afectare, suferinţă).