Catégorie : Carti

Omul

· 6 commentaires ·

Am recitit cateva  proze scurte premiate la Concursul de traduceri din literatura portugheza, editia a II-a, organizat de Institutul Camões in 2009. Una dintre acestea am citit-o pana acum de cel putin 20 de ori, in romana si in portugheza. Fraze intregi imi bantuie adesea memoria, mai ales cand ma plimb in zile de toamna sau cand vin seara cu metroul. Vreau sa pun si aici cateva randuri, mai ales ca volumul a fost tiparit intr-un tiraj mic si sunt norocos ca l-am dibuit pe la un targ de carte.

« Era o dupa-amiaza de sfarsit de noiembrie, trecuse toamna.

Orasul isi ridica zidurile de piatra intunecata. Cerul era inalt, trist si rece. Oamenii mergeau impingandu-se pe trotuare. Masinile treceau in graba.

Era probabil patru dupa-amiaza, intr-o zi fara soare si fara ploaie.

Era multa lume pe strada. Eu mergeam pe trotuar, repede. La un moment dat am ajuns in spatele unui om imbracat foarte saracacios, care ducea in brate un copil blond, unul dintre copiii a caror frumusete aproape ca nu se poate descrie. […] Dar omul mergea foarte incet, iar eu, purtata de miscarea orasului, i-am luat-o inainte. Dar trecand pe langa el, mi-am intors capul ca sa mai vad o data copilul.

Abia atunci l-am vazut pe barbat. M-am oprit imediat. Era un om extraordinar de frumaos, care avea probabil treizeci de ani si pe al carui chip erau intiparite mizeria, abandonul, singuratatea. […] Dar ochii erau cei mai frumosi, ochii deschisi la culoare, iluminati de singuratate si blandete. Chiar in momentul in care l-am vazut, omul si-a ridicat capul catre cer.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Multimea trecea fara oprire. Eram in centrul centrului orasului. Omul era singur, singur. Rauri de oameni treceau fara sa-l vada.

Doar eu ma oprisem, degeaba. Omul  nu se uita la mine. Voiam sa fac ceva, dar nu stiam ce anume. […] Parca aveam mainile legate. La fel se intampla uneori in vis cand vrem sa actionam si nu putem.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acum ma gandesc la ce as fi putut sa fac. Ar fi trebuit sa ma hotarasc repede. Dar aveam sufletul si mainile ingreunate de nehotarare […]. Orasul ma impingea si un ceas abatut ora.

Mi-am adus aminte ca ma astepta cineva si ca intarziasem. Oamenii care nu-l vedeau pe barbat incepusera sa ma vada pe mine. Era cu neputinta sa mai stau acolo …

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Si undeva, in adancul memoriei, aduse de imagine, foarte lent, unul cate unul, inconfundabile, mi-au aparut cuvintele:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

Atunci am inteles de ce omul pe care il lasasem in urma nu-mi era strain. Imaginea lui era identica celeilalte, care mi se formase in minte cand citisem:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

M-am intors. Am mers impotriva curentului multimii. M-am temut ca il pierdusem. Era multa lume, umeri, capete, umeri. Insa deodata l-am vazut.

Se oprise, dar in continuare tinea copilul in brate si se uita spre cer.

Am alergat, aproape impingand oamenii. Eram deja la doi pasi. Dar exact in acel moment, omul s-a prabusit la pamant. Din gura lui curgea un rau de sange si in ochii lui era aceeasi expresie de infinita rabdare.

Copilul cazuse odata cu el si plangeain mijlocul trotuarului, ascunzandu-si fata in poalele hainutei patate de sange.

Atunci multimea se opri si forma un cercin jurul barbatului. Umeri mai puternici decat ai mei m-au impins in spate. Eram in afara cercului. […] Apoi a sosit o ambulanta. Cand s-a deschis cercul, barbatul si copilul disparusera.

Multimea s-a imprastiat, iar eu am ramas pe trotuar, mergand inainte, purtata de miscarea orasului.

Au trecut multi ani de atunci. Barbatul a murit cu siguranta. Dar e in continuare printre noi. Pe strazi. »

(Omul, de Sophia de Mello Breyner Andersen; traducere de Roxana Bordei)

Dragostea se naşte din vorbe

· 1 commentaire ·

« Sunt oameni care nu ar fi fost niciodată îndrăgostiţi dacă nu i-ar fi auzit pe alţii vorbind despre dragoste. » (La Rochefoucauld)

« Deoarece dragostea depinde de poveştile de dragoste pentru a se inspira, trebuie să fim selectivi în legătură cu tipul de poveşti pe care le inventăm, repetăm sau imităm. »

(Robert J. Sternberg – Săgeata lui Cupidon, cu două subtitluri: Cursul dragostei în timp, respectiv Triunghiul iubirii: intimitate, pasiune, angajament )

Luxul ca finalitate

· 6 commentaires ·

« Majoritatea celor care cauta bogatia o asociaza ideii de lux. Luxul e finalitatea bogatiei. Iar luxul constituie chiar frumusetea pentru o intreaga categorie de oameni. Luxul constituie singurul mediu in care ei pot simti in mod vag ca universul e frumos […] Groaza de saracie – si orice diminuarea a bogatiei, sau chiar nesporirea ei, poate fi resimtita drept saracie – este esentialmente groaza de uratenie. Sufletul pe care imprejurarile il impiedica sa simta, fie si confuz, fie si prin intermediul minciunii, macar o farâma din frumusetea lumii este invadat pana in centrul lui de un soi de groaza. »

(Simone Weil – Forme de iubire implicita a lui Dumnezeu)

Noile mitologii

· 5 commentaires ·

Intrasem sa cumpar o carte. Pe coperta ei marketingul scrisese 2+1. Asa ca am ales 1+2 (cartea pe care o voiam + 2 cu acelasi marcaj). Prima dintre cele doua neprogramate suna foarte promitator: « Noile mitologii ». In plus, se voia a fi replica dupa 50 de ani la Mitologiile lui Roland Barthes. A doua  – « Scrisori catre Olga » – am luat-o cu o oarecare ezitare, manat mai mult de curiozitatea pentru biografia autorului epistolelor, Vaclav Havel. Ordinea s-a inversat cand am inceput sa citesc – Havel e interesant chiar si cand ii scrie sotiei ce vitamine sa-i trimita, noii autori ai Noilor mitologii sunt, in genere, destul de plati si previzibili. Sunt totusi cateva bucati care mi-au placut: Speed-dating de Nelly Arcan, GPS de Frédéric Beigbeder, Botox de Sophie Fontanel, sau SMS de Didier Jacob.

« Mii de ani, omul a fost nevoit sa-si gaseasca drumul cu ajutorul unor necunoscuti: era o treaba umilitoare, cateodata chiar ridicola, dar astfel isi facea noi prieteni si vizita locuri neasteptate […] Acum stie incotro sa mearga si nu mai vorbeste cu nimeni, nicaieri, cat e lumea de mare, nici macar la coltul strazii. »

(GPS, de Frédéric Beigbeder)

Depresia de duminica

· 4 commentaires ·

E vineri spre sambata. E timpul pentru un vaccin impotriva tristetii de duminica dupa amiaza.

« Cea de-a patra dintre dispozitiile mele proaste – o numesc depresia de duminica – nu este nici ea o dispozitie specifica inchisorii; fara indoiala, aceasta exista, intr-o gama variata de prefiguratii, char si cand eram liber. […] Si cand incepe sfarsitul de saptamana, indiferent cat de eficient incerc sa fiu, mereu simt ca trece prea repede si ca nu reusesc sa fac toate acele lucruri pe care le asteptam cu nerabdare. […] S-a scris mult despre atmosfera mohorata si sumbra a duminicilor din marile orase […] Este vorba, in principal, despre ceea ce sociologii numesc problema timpului liber; omul modern s-a indepartat de semnificatia si de esenta originara si mitica a ocaziilor festive, iar tot ceea ce ramane este un gol. Poate depresia mea de duminica din inchisoare este doar o forma extrema sau un rasunet distorsionat al unei probleme obisnuite a civilizatiei, si anume, duminica. Eu consider ca aceasta stare este una dintre fisurile uzuale prin care neantul, acea fata moderna a diavolului, se strecoara in vietile oamenilor »

(Vaclav Havel – Scrisori catre Olga ; scrisoarea 72, 14 martie 1981, al doilea an de închisoare)

Maşina de întors timpul

· 2 commentaires ·

Şi cu Daniela Matei am fost coleg la facultate. Ştiam ca o să faca medicină de performanţă. Recunosc însă că nu am crezut că o să continue să scrie poezie. Mă gândeam că e ori-ori. A fost şi-şi, la cel mai înalt nivel: e medic, cercetător şi profesor în America şi continuă să scrie în limba română. Poezie bună-adevarată-frumoasă. De curând i-a apărut, la Editura ART, « Maşina de întors timpul« . Poemul care dă titlul volumului, aşezat pe primele pagini, are o forţă de evocare tuburătoare. Imagini izbitoare, dar şi intuiţii subtile au făcut savoarea acestei prime lecturi.

Vă pun sub ochi şi câteva versuri din lene :

« […]ce noapte! gândesc. sorb / ceai. privesc un film plicticos printre / degetele picioarelor încrucişate pe / canapea. lucrurile cele mai importante / în viaţă sunt mai uşoare ca  aerul / a spus cineva nu-mi amintesc / exact dar simt / o delăsare o moleşeală / un fel de căldură. amintirile / desfăcându-se de pe circumvoluţiuni / înălţându-se ca nişte rotocoale / de fum, noaptea e / fierbinte şi umedă. sorb ceai / […] »

Matematica nu e ştiinţă

· 4 commentaires ·

În vremea noastră orice formă de cunoaştere e privită că fiind mai credibilă dacă poate aduce in sprijinul tezelor sale argumente matematice. In consecinţă statutul cel mai înalt în rândul ştiinţelor tind să îl aibă cele considerate reale, exacte, cu un grad înalt de matematizare. În această perspectivă, matematica e adesea încoronată ca regină a cunoaşterii, a ştiinţei.

Nu a fost întotdeauna aşa. Vă propun spre reflecţie câteva raţionamente ale gânditorului renascentist Giovanni Pico de la Mirandola, AD 1486.

« 1. Matematicile nu sunt ştiinţe adevărate. 2. Dacă fericirea este în desăvârşirea speculativă, matematicile nu ajută la dobândirea fericirii. 3. Matematicile nu sunt ştiinţe, pornind de la sine, ci doar în măsura în care sunt o cale de cercetare pentru alte ştiinţe. » (Raţionamente despre matematici, în număr de 85, conform propriilor opinii)

Călăul dragostei

· 10 commentaires ·

“Trebuie să pornesc de la premisa că e mai bine să ştii, decât să nu ştii, să te aventurezi, decât să nu te aventurezi; că magia şi iluzia, oricât de fabuloase, oricât de seducătoare, nu fac altceva decât să şubrezească, în cele din urmă, spiritul uman. Eu iau foarte în serios vorbele lui Thomas Hardy: « Dacă există cumva o cale spre mai bine, ea reclamă să privim în faţă răul cel mai mare »”.

Am citat din prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, scrisă în urmă cu peste 20 de ani de psihiatrul şi psihoterapeutul californian Irvin D. Yalom şi tradusă în 2008 în româneşte. O carte pe care o recomand tuturor celor care vor să (se) înteleagă mai bine.

“A privi în faţă răul cel mai mare” nu se suprapune peste zicala populară “a pune răul înainte”. Am întâlnit frecvent situaţia în care omul e convins că dacă generalizează o experienţa personală negativă va fi ferit de dezamăgiri în viitor (“Am crezut in prietena mea, dar ea a spus vorbe rele despre mine; mi-am dat seama că nu există de fapt prietenie”).

Sărim prea des de la emoţia negativă legată de eşec sau de teama de eşec la planificarea defensivă a viitorului; alteori ne aruncăm compulsiv spre viitor pentru a nu avea răgazul să fim expuşi unor asemenea temeri.

“A privi în faţă răul cel mai mare” înseamnă a avea curajul de a întelege sursele general umane ale nefericirii; a privi în faţă frica de moarte, frica de libertate, frica de singurătate, neliniştea de a nu găsi un sens evident al propriei vieţi. Despre aceste frici e vorba în cele 10 poveşti (adevărate) istorisite de un maestru al psihoterapiei, dar şi un maestru al scriiturii.

Dacă veţi citi cartea, veţi afla câte ceva şi despre ce învaţă terapeutul de la cel care îi solicita ajutorul şi că vâslesc amândoi în aceeaşi barcă. Îi dau din nou cuvântul maestrului:

“Noi, psihoterapeuţii, pur şi simplu nu putem să nu reacţionăm cu simpatie şi solicitudine la problemele pacienţilor, îmboldindu-i să le infrunte hotărâţi. Nu le putem spune «voi şi problemele voastre». Dimpotrivă, trebuie să vorbim despre noi şi problemele noastre, pentru că viaţa noastră, existenta noastră, va fi întotdeauna strâns înlănţuită cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evoluţia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu toţii, impreuna, în aceeasi barcă”

Deşi nu pare, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie poate fi o lectură potrivită pentru vacanţă.

Disconfortul gândirii

· 3 commentaires ·

« A gândi incomodează, ca mersul prin ploaie ». Genial vers şi foarte potrivit cu întâmplările care mi-au ieşit în cale astăzi la Bookfest.

Actul I: Gândire de vedetă

Amfitrionul prezintă vorbitorii la o lansare de carte: « două vedete şi … un scriitor » (sic!). Prima a vorbit una dintre vedete: « Dacă vă întrebaţi de ce trebuie să citiţi această carte, ei bine trebuie să o citiţi  pentru că a fost vân… (pauza de 3 secunde cu câteva mm-uri), daaa, vândută în milioane de exemplare şi tradusă în zeci de limbi ». Am înţeles: trebuie să citim ce se vinde.

Am trecut mai departe şi m-am apropiat cu oarecare speranţă de un alt stand unde am vazut un critic cunoscut (şi pe care îl citesc întotdeauna cu interes) ţinând o carte pe a carei coperta scria « Nopţile Patriarhului », titlu promiţător. Asa că m-am oprit.

Şi a fost

Actul al II-lea: Gândire de prefaţă

Ghinion. Nu era rândul favoritului meu.  Altcineva recita un comentariu în care eram avertizaţi că respectiva carte « nu trebuie citită ca un roman cu cheie » şi urma un alt şir de nu trebuie sa credeţi că… Fireste că după aceea aflam şi ce trebuie să înţelegem (că doar nu e un roman cu cheie!).

Actul al III-lea: Gândire (hiper)logică

Cine s-ar fi gândit că domnul Caragiale nu descrie fotografic realitatea timpului său, ci doar punctul său de vedere, « lumea privita prin ochelarii sai ». Aveam eu o vagă banuială, dar acum, că  mi-a spus-o un filosof cu diplomă, e cu totul altceva.

Dar toate astea pălesc pe lângă placerea de a citi opera poetică a lui Fernando Pessoa, cumpărată de la standul despre care a fost vorba in actul al III-lea, şi din care v-am citat deja. Merită să închei tot cu versuri din Pessoa:

« Îi salut pe toti acei care mă citesc,/ Cu gesturi largi îmi scot în faţa lor pălăria/ Dinaintea porţii mele când ei mă zăresc/ De îndată ce diligenţa apare pe vârful dealului./ Le dau bineţe şi le urez să aibă  parte de soare,/ Şi de ploaie, atunci când de ploaie e trebuinţă[…] »

Gut feeling

· 3 commentaires ·

 » In ceea ce priveste gut feeling-ul antreprenorial, teoreticienii fenomenului antreprenorial se impart in cei care cred si cei care nu cred in gut feeling. » (Marius Ghenea, Antreprenoriat – drumul de la idei catre oportunitati si succes in afaceri, o carte de de pionierat, cu mari sanse de a deveni o carte de referinta).

Nefiind un teoretician al fenomenului antreprenorial imi permit sa ma plasez intr-o a treia tabara: cred ca gut feelingul exista, dar nu e ce pare a fi; nu este o alternativa la decizia rationala ci parte a procesului de optimizare a deciziei rationale.

« Nu as fi crezut niciodata asa ceva, daca nu mi s-ar fi intamplat si mie de cateva ori, in experienta mea antreprenoriala. Concret, in momente in care deciziile rationale ar fi fost altele, am primit acest impuls in zona stomacului, care mi-a spus sa fac altceva decat mi-ar fi dictat o analiza rationala » (ibid.)

Cercetarile neurofiziologice popularizate de Antonio Damasio (altminteri un eminent neurolog), in Eroarea lui Descartes (Humanitas, 2005), pun in evidenta ca:

1. Strategia pur rationala poate fi observata doar la pacienti cu leziuni prefrontale; in cel mai bun caz, acestora le trebuie un timp nerezonabil de lung pentru a lua decizii, in cel mai rau caz nu reusesc sa ia nici o decizie.

2. Inainte de a lua orice decizie, ne imaginam diferite scenarii; imaginea, oricat de fugitiva, a unui rezultat viitor va declansa o senzatie viscerala (Damasio prezinta demonstratii elegante al faptului ca gandirea nu este un fenomen limitat la creier ci este incorporata)

3. Aceste senzatii viscerale functioneaza ca marker somatic (= stare a corpului care avertizeaza asupra rezultatului previzibil al unei actiuni in raport cu experiente somatice anterioare )

4. Markerul somatic negativ micsoreaza numarul de variante pentru analiza rationala prin eliminarea variantelor marcate; markerul pozitiv creeaza un avantaj comparativ semnificativ pentru variantele asociate cu un rezultat pozitiv.

5. Markerii somatici nu sunt innascuti. Ei depind de evolutia biologica si culturala a persoanei respective.

Ar fi un subiect fecund de cercetare o colectie mai ampla de mostre de gandire cu « al doilea creier » (este unul dintre numele sistemului digestiv – termenul nefiind nici pe departe doar o licenta poetica).