Catégorie : Marginea normalitatii

Clarobscur


800px-Gerrit_van_Honthorst_-_De_koppelaarsterCum ar fi sa te simti irezistibil, atotputernic, genial? Cum ar fi sa nu ai nevoie de somn, sa fii treaz cand ei dorm, iar atunci cand se trezesc sa ti se para ca ei sunt inca niste adormiti, iar tu un zeu tanar / o gratie neobosita? Cum ar fi ca orice plan grandios sa ti se para posibil si chiar deja aproape infaptuit inca in clipa in care il gandesti?

Cum l-ai privi pe cel care ti-ar spune ca esti prea optimist? Probabil ti-ar fi mila de el – un ins cenusiu care isi taraste zilele cu ochii in pamant!

Dar planurile mari cer admiratie. O vreme esti convins ca perplexitatea celor din jur tocmai asta inseamna. Apoi auzi prea des ca esti prea… si prea… E clar ca nu sunt in stare sa te inteleaga. Te enervezi. Ca atunci cand doar un fleac a lipsit pentru a obtine potul cel mare.

In plus, incepi sa simti un fel de oboseala. Nu, inca nu dormi, sau dormi foarte putin, dar acelei energii debordante care nu avea nevoie de somn i-a luat locul iritarea, o dispozitie mereu artagoasa; e ca si cum ai avea o energie inca prea mare pentru a putea sa dormi linistit, dar o energie cu care nu ai ce face, careia i se pune zabala.

Acum te simti intr-adevar rau. Dar sugestia ca ar putea fi o problema de sanatate e intampinata cu mânie. Ce treaba are aici psihiatrul? Lumea nu ma intelege sau este rauvoitoare, dar va trebui sa recunoasca, la un moment dat, evidenta!

Apoi totul intra intr-un vartej in care e greu sa mai faci diferenta intre ce ai facut si ce doar ai fi vrut sa faci, intre pericol si fericire, intre lucruri si imaginile lucrurilor. Cuvintele au uneori o consistenta materiala, alteori se evapora imediat ce au fost rostite. Mintea imi functioneaza pur si simplu prea repede pentru a incapea in fluviul cuvintelor, si acesta navalnic precum apele primaverii.

Fac lucruri riscante si ele par si mai periculoase in ochii oamenilor din jurul meu, speriati de excentricitatea mea care sare in ochi si bruscheaza obisnuintele si ritualurile sociale linistitoare.

Ma interneaza impotriva vointei mele. Percep asta ca o nedreptate fundamentala. Si asa va ramane chiar si dupa ce voi incepe sa realizez eu insumi anormalitatea unora dintre ideile mele expansive. Colac peste pupaza, vor sa iau aceste medicmente care ma fac sa ma simt gri, ca un robot cumsecade.

Va mirati ca intr-o buna zi cenusiul devine negru? Neagra depresie?

Nebuníi


matisseAu trecut deja 300 de ani de la moartea lui Corelli. Un dans nebun al timpului.

Dansul numit de Corelli La folia avea deja cel putin 300 de ani cand  compozitorul italian l-a introdus in lumea mare a muzicii. Unde si-a pierdut o parte din salbaticie si vitalitate, dar se pare ca a castigat o profunzime hipnotica.

Dansul pare sa fie portughez la origine, dar ajunge dincolo de Pirinei sub numele de Nebunie de Spania (Folie d’Espagne). Aici Lully are grija sa interpreteze intr-o cheie triumfalista acest dans taranesc al fertilitatii si al noptii, ca sa fie pe placul Regelui – Soare.

Carl Philipp Emanuel Bach readuce, daca nu noaptea, macar ceata Marii Nordului, dar si un soare berlinez  mai nonsalant in ale sale variatiuni pe tema Nebuniei spaniole.

Matisse ne intoarce insa in chiar negura originara  Nebuniei in seria sa de Dansuri. Les Capucines à la Danse implineste 101 ani, dar nu-i arata.

Daca in dansul portughez din secolul al XV-lea, barbati costumati in femei sunt purtati pe umeri de alti barbati, Matisse renunta la costume, renunta la barbati, renunta la femei si ramane cu zborul pur al vietii.

Imi place Corelli. As fi putut sa va propun oricare dintre muzicile lui. Am ales La folia pentru ca voiam sa o leg de Dansurile lui Matisse. Care ar fi trebuit sa introduca randurile despre tulburarea bipolara pe care planuiam sa le adaug la compilatia Culorile depresiei.

Dar Portugalia si Spania mi-au dat ideea de a mai citi cate ceva despre Juan Carlos I (pe romaneste ar fi Ioan Carol I – ceea ce era un motiv in plus intr-o tara in care atatia Ioni tocmai isi serbasera ziua in tara intemeiata de Carol I). Am gasit insa doua linkuri catre doua filme destul de lungi (un interviu de anul acesta, la implinirea varstei de 75 de ani si un film facut in 2000 de tve, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la reinstaurarea monarhiei in Spania).

A durat trei ore, dar a meritat. Filmele sunt in spaniola, dar cred ca sunt inteligibile pentru foarte multi romani; si foarte instructive, asa ca voi reveni cu secvente care arata remedii incercate cu succes pentru unele nebunii politice cunoscute.

Cameleonul roşu de inimă neagră


Se poate muri de « inimă rea ».  Mai ales cand depresia, cea care dă lovitura finala unei inimi bolnave, nu este recunoscută si tratată in cursul unei boli cardovasculare… [mai multe  despre cameleonul stacojiuaici]

 

Cameleonul verde de primăvară


Am decis sa adaug si verde la cele 4 culori propuse de Peter Tyrer pentru cameleonul depresiv. Cameleonului verde i-am zis de primavara pentru ca se ascunde uneori sub asa-zisa « astenie de primavara ». Depresiile pe care le-am simbolizat prin cameleonul verde sunt cele in care nu iese in evidenta tristetea patologica (=dispozitie depresiva). Am scris mai mult despre măştile depresiei în Există depresii fără tristeţe?

Lângă divan


Un cititor al acestui blog m-a întrebat dacă (citind cărti de specialitate) « poate deveni propriul său psiholog ». I-am răspuns că nu cred că e util. Apoi am dat peste articolul lui Frédéric Beigbeder pe care l-am tradus si l-am pus pe blog si pentru că răspunde cu vervă la intrebarea de mai sus, dar si pentru că dă un tablou pertinent al relatiei client – psihanalist in epoca postmodernă, din perspectiva clientului. Tot ieri am gasit o ilustratie pe care o gasesc suficient de potrivita (« good enough »!)pentru a descrie lentila prin care psihanalistul isi priveste clientul. Documentul se intitulează Being defensive. How psychotherapy sees you  si il puteti citi aici.

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Frica sau viața?


E traducerea titlului unui blog in portugheza (Vida ou Medo?) in care sunt multe comprimate de sanatate mintala. Iata un exemplu:

E unul dintre cercurile vicioase ale anxietatii:

inactivitate – vinovatie – panica – neajutorare – inactivitate.

Postarea originala (Que ciclo…) o gasiti aici.

Mi-a dat o idee de desen completat cu posibile iesiri (terapeutice) din acest ciclu.

Desenul l-am pus in mapa Bucati de stres  (Un cerc vicios al anxietatii). Il gasiti aici.

Cameleonul cenușiu de grădină


Am apreciat si mai mult metafora lui Peter Tyrer despre culorile depresiei (pe care am prezentat-o in articolul Cameleonul depresiv) dupa ce ieri am putut vedea patru situatii de viata descrise in culorile tristetii. Tristete care mai trece din cand in cand hotarul cu depresia. Depresia comuna, aceea careia Tyrer ii atribuie culoarea « gri de gradina ». Cameleonul cenușiu de grădină.

Intr-una dintre aceste intalniri cu tristetea din ziua de ieri am invatat ceva important – că depresia pate fi perceputa ca un mod peiorativ al tristetii (am scris despre asta aici).

Cameleonul depresiv


« Ati văzut un cameleon in habitatul lui natural? Eu am văzut, si realitatea nu e nici pe   departe atat de spectaculoasa ca anticiparea. Desi are capacitatea de a-si schimba infatisarea intr-o maniera care l-ar excita pe oricare creator de moda, cameleonul nu glorifica, ci sta pasiv, părând in general apatic si, din punctul meu de vedere antropomorfizant, pare  inhibat si vizibil deprimat. Poate ca e o comparatie pertinenta, avand in vedere ca depresia poate aparea in atat de multe forme diferite. […] Vedem cameleonul depresiei in cel putin 4 culori diferite: ultramarinul profund, aproape indelebil, al depresiei rezistente […]; clarobscurul depresiei bipolare […]; cenusiul comun sau de gradina al depresiei standard […]; si neobisnuitul rosu stacojiu al depresiei generate de boli cardiovasculere […]. Marea intrebare, pusa iarasi si iarasi […], este:  sunt acestea parte a aceleiasi boli sau tulburari, sau reprezinta conditii diferite? »

E primul paragraf dintr-o tableta foarte densa in intrebari incitante semnata de Peter Tyrer in cel mai recent numar al British Journal of Psychiatry. Aceste intrebari nu privesc doar un cerc restrans de cercetatori, ci sunt relevante pentru un public foarte larg, asa ca voi reveni asupra lor  in Ce se intampla doctore?, in zilele urmatoare.

Intrebarile – aici. Nu ezitati sa completati lista cu nedumeriri. Poate gasim si ceva raspunsuri cu intrebari in coada.

Unele raspunsuri – aici