Catégorie : Marginea normalitatii

Un Machado pentru Suarez


Azi a murit Adolfo Suarez. Suferea de peste un deceniu de de boala Alzheimer. Nu-şi mai amintea că a fost prim-ministru al Spaniei.

Istoria însă nu-l va uita atât de repede, pentru că el a fost cel care a condus primul guvern democratic al Spaniei de după moartea lui Franco, tot el fiind cel care a reuşit să negocieze o tranzitie paşnică spre democratie.

Adolfo Suarez a fost desemnat să formeze guvernul (de către regele Juan Carlos, care a făcut atunci un pariu riscant, dar care s-a dovedit câştigător) pe când avea  doar 43 de ani. A fost 5 ani prim-ministru. S-a retras din viaţa politică înainte de 60 de ani, având asigurate respectul şi recunoştinţa concetăţenilor.

Oamenii îl recunoşteau şi îl aplaudau pe stradă. Au continuat să facă asta şi dupa ce au aflat că nu-şi amintea că a fost prim-ministru. Pentru că inima n-are nevoie de cuvinte pentru a-şi aminti. Şi nu doarme nicidată.

Suarez îl cita pe Antonio Machado chiar şi în discursurile politice. O să pun aici un Machado în amintirea lui Adolfo Suarez.

A adormit inima mea?

A adormit inima mea?
stupii viselor mele
nu mai lucrează? A secat
apa la moara gândirii,
roata se-nvârte în gol,
plină de umbră?

Nu, inima mea nu doarme.
E trează, trează.
Nu doarme, nici nu visează; priveşte,
cu ochii limpezi deschişi,
semne îndepărtate şi ascultă
pe ţărmurile marii tăceri.

Încetineşte!


Azi am mai terminat o serie de ateliere de gestionare a stresului. Au fost două grupuri de la care am învăţat multe. Va invit să ascultaţi leitmotivul muzical al acestui ciclu de 6 întâlniri. Slow down.

STRES

Există doar două rase de oameni


« Emoţia, care este pătimire, încetează să mai fie o pătimire de îndată ce ne formăm o imagine clară şi precisă despre ea. » (Spinoza – Etica)

« […] în lumea aceasta există două rase de oameni, două şi numai două: rasa omului cu bun-simţ şi aceea a omului nesimţit. Peste tot le putem întâlni pe amândouă; amândouă penetrează toate grupurile societăţii. Niciun grup social nu e alcătuit în întregime numai din oameni simţiţi sau doar din nesimţiţi. Din acest punct de vedere, niciun grup social nu este o «rasă pură» – şi tocmai de aceea puteam uneori întâlni câte un om plin de bun-simţ printre gardienii lagărului. » (Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii)

Am întâlnit un număr de oameni care, exasperaţi, ar fi vrut să ia « pastile de nesimţire »; nu am întâlnit încă unul care să considere că e prea nesimţit şi să vrea « pastile de simţire ».

Divorţul nu e o despartire …


… pentru că nu poţi despărţi ceea ce nu a fost niciodată unit …

… pentru că ura e o legătură puternică, prea tare pentru a fi ruptă printr-o decizie judecătorească …

… pentru că nu e o clarificare, o soluţie, ci acelaşi câmp al problemei, devastat de război, în care amândoi ne căutam morţii, răniţii şi dispăruţii …

… continuarea aici.

Lucraţi bine sub stres? Până când?


networksUnii neuroni mor din cauza stresului. Cei mai mulţi doar  se usucă, asemenea copacilor cu frunze căzătoare iarna. De fapt, pierderea e mai serioasă decât atât: arborii neuronali îşi pierd nu doar frunzele (receptorii sinaptici), ci şi multe crengi (dendrite). Aţi auzit, probabil, zicerea « use it or lose it ». Adevărat. Dar la fel de adevărat este şi « abuse it and you’ll lose it ». Prea mult sau prea puţin stres strică.

« Numai sălbaticii cred…


… în lupta binelui împotriva răului » (Mihail Şişkin – Părul Venerei)

Nişte oameni « civilizaţi » (orice o mai fi însemnând civilizaţie) au adoptat, în parlamentul belgian, o lege care permite eutanasierea copiilor. Pănă la ora la care scriu, 120 000 de oameni au semnat o petiţie online către Regele Belgienilor, cerându-i sa nu semneze această lege. Petiţia aici

Jurnal scoțian. Măcar am încercat!


Puteţi semna petiţia împotriva eutanasierii copiilor aici. O traducere în limba română a petiţiei am postat aici.

 

Există un sens al vieţii?


Ştiinţa nu poate răspunde la această întrebare. Pare însă să poată demonstra că un sentiment al sensului în viaţă este important (indiferent dacă sensul există sau nu).

« Cercetările empirice asupra sensului în viaţă converg spre următoarele:

1.[…] Cu cât sentimentul sensului e mai slab, cu atât mai importantă e severitatea psihopatologiei.

2. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu convingeri religioase profunde.

3. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu valori ce transcend propria persoană

4. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu participarea la grupuri, devotamentul pentru o cauză şi adoptarea unor scopuri clare în viaţă.

5 […] Tipurile de sens al vieţii se schimbă pe parcursul existenţei individuale; alte sarcini din cadrul dezvoltării trebuie să preceadă dezvoltarea unui solid sentiment al sensului. »

(Irvin D. Yalom  – Psihoterapia  existenţială)

Responsabilitate = abilitate de a răspunde


« Un proverb japonez spune: «Să stii si să nu actionezi înseamnă să nu stii nimic». Asumarea responsabilitătii nu este sinonimă cu schimbarea; este doar primul pas în procesul schimbării. […] Pentru ca schimbarea să se producă, va trebui mai întâi să ne asumăm responsabilitatea: trebuie să ne angajăm într-o actiune. Cuvântul « responsabilitate » însusi denotă această capacitate: « răspuns »+ »abilitate », altfel spus abilitatea de a răspunde. Sarcina psihoterapiei este schimbarea, iar schimbarea terapeutică trebuie să se exprime prin actiune – nu în cunoastere, intentie sau visare. » (Irvin D. Yalom – Responsabilitate, vointă si actiune, in Psihoterapia existentiala)

Depresia nu e o boală nouă


Am găsit mai demult la Sf. Simeon Noul Teolog o descriere a inconştientului care era analogă conceptului freudian de inconştient. Nimic nou sub soare.

Azi, fiind ziua de Sf. Ion, am citit câte ceva din Ioan Cassian (360 – 435), întemeietorul monahismului occidental (dar care s-ar putea sa fi fost din Scythia Minor – Dobrogea de azi). Redau mai jos fragmente din capitolul Despre întristare din scrisoarea către episcopul Castor, intitulată Despre cele opt gânduri ale răutaţii. De remarcat că în literatura creştină multi termeni sunt duali; există o întristare « bună » (pe care azi am numi-o tristeţe normală) şi o întristare « rea ». Asemănarea celei din urma cu conceptul actual de depresie se poate vedea in citatele care urmează.

« […]Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toata puterea şi stăruinţa lui, […]legându-l de gândul deznădejdii.

[..]Caci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. In sfârsit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneste înăuntru, făcandu-se arătată când vine vreo ispită care o da la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.[…]

Când aşadar pentru oarecare pricini, zise « îndreptăţite », ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru.[…] »