Cina cea de taina este evenimentul mistic fondator al comunităţii creştine. Apostolii lui Hristos au răspândit un nou mod de a trăi în lume. Elementul ritual care distingea comunităţile creştine primare era adunarea în jurul mesei.

Această convivialitate a definit mentalitaţi şi instituţii sociale şi politice care au ajuns până în zilele noastre – v-ati gândit că a discuta şi (eventual) a rezolva probleme la o « masă rotundă » e o formă mentală creştină?

Poate va fi mai evident dacă voi aminti că forma otomană corespondentă este « divanul »- conceptul a pătruns şi în Ţările Române şi s-a menţinut atâta vreme cât a ţinut influenţa politică otomană. Revenirea României în Europa a însemnat şi trecerea de la « divan » (Divanurile ad-hoc de la 1857 fiind ultimele care au folosit numele turcesc) la « adunare »( Adunările elective de la 1859, de exemplu). De menţionat că  « adunare » este traducerea termenului elin ecclesia, care a fost preluat de latina târzie cu sensul de « comunitate a credincioşilor ». « Adunarile », ca forme politice moderne, sunt, desigur, laice, dar forma laică păstrează urma matricei creştine (de exemplu, existenţa unor valori asupra cărora votul nu are putere – lucru care ar fi fost uimitor pentru un atenian din vremea lui Pericle – sau  regula majoritatii calificate, de două treimi, pentru legile « organice »)

Am vorbit până aici despre « cină » ca formă care modelează încă existenţa în lume a civilizaţiilor cu matrice creştină. Să vorbim puţin şi despre implicaţiile « tainei ». Nu despre ce este dincolo de taină, ci ce este dincoace: cum s-a dezvoltat gândirea ştiinţifică creştină pornind de la dogmele creştine.

Una dintre teoriile curente azi e că gândirea ştiinţifică s-a dezvoltat în ciuda şi împotriva dogmelor. Adevărul e că gândirea ştiinţifică a fost adesea anticlericală, dar, cel puţin până în secolul XIX, rareori antireligioasă – chiar şi Darwin a trăit şi a murit în pace cu biserica sa.

În secolul XIX a fost inventat termenul « Renaştere », Jules Michelet fiind primul care l-a folosit; ideea că artele şi ştiinţele Greciei antice ar fi renăscut după un mileniu de obscurantism creştin a fost una dintre marile fraude intelectuale ale acestui secol XIX, perpetuată în cultura de masă până în zilele noastre.

Leonardo da Vinci, exemplu de om renascentist, nu poate fi conceput în afara moştenirii creştine. Inclusiv, sau mai ales, în ceea ce priveşte partea ştiinţifică a operei sale.

Să începem chiar cu celebra frescă Ultima Cena. Liniile de perpectivă converg în chipul lui Iisus – Leonardo foloseşte tehnica perspectivei pentru a pune in evidenţă un simbol creştin fundamental (Calea, Adevarul si Viata).

Dar putem spune şi altfel: tehnica perspectivei a fost posibilă doar după ce dogmele creştine au facut posibila notiunea de infinit. Infinitul nu e conceptibil (cel puţin nu ca noţiune matematică şi fizică) în gândirea greacă antică. Pentru Euclid, ideea unor paralele care se întâlnesc la infinit nu avea sens. Prima anticipare a geometriilor neeuclidiene e tocmai tehnica perspectivei – invenţie a aşa-zisei Renaşteri. De fapt, această perioadă este începutul dezvoltării unui nou tip de ştiinţă, una care depăşeşte raţionalismul static al gândirii antice. Această nouă ştiinţă are la bază dogme care circumscriu şi fac utilizabil non-raţionalul, non-reprezentabilul şi infinitul.

Iar pentru cine mai crede că dogmele creştine sunt inamicii ştiinţei şi că mileniul în care au fost elaborate a fost unul întunecat, o să deschid chiar Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, scrisă în secolul VIII al erei creştine.

« Nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile şi nici toate cognoscibile … Altceva este cognoscibilul şi altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea »

« Cognoscibil », « exprimabil » sunt termeni cu care ştiinţa greacă nu-şi bătuse capul (Socrate, cu al sau « stiu ca nu stiu nimic », e o exceptie si un scandal in filosofia greaca – nu intamplator il puteti gasi zugravit pe peretii multor biserici ortodoxe). De fapt, Atena ratiunii nici nu îşi putea închipui un cosmos care să aibă părţi ce nu pot fi cunoscute raţional. Euclid a luat drept punct de pornire nişte « evidenţe » empirice şi raţionale pe care le-a numit axiome. Ştiinţa creştină a procedat invers: a verificat consecinţele practice ale acceptării unor dogme care nu puteau fi înţelese raţional.

Iată câteva exemple:

1. Infinitul. 

« Este evident că Dumnezeu este necorporal. Căci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă…?… Dacă Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul că Dumnezeu străbate prin toate şi umple toate, după cum spune Scriptura: „Nu umplu Eu, oare, cerul şi pământul, zice Domnul? »… Dar dacă unii zic că Dumnezeu este un corp imaterial, ca aşa-numitul, de înţelepţii greci, al cincilea corp, vom spune că este cu neputinţă, deoarece, negreşit, el se va mişca ca şi cerul. Căci acesta spun ei că este al cincilea corp. Cine este, însă, acela care îl mişcă pe acesta? Căci tot ce se mişcă este mişcat de altcineva. Şi pe acela, cine? Şi aceasta la infinit, până vom ajunge la ceva nemişcat. » (Ioan Damaschin, op. cit.)

Matematica, astronomia, filosofia cosmologică greacă se bazaseră  pe finit, pe măsurabil, pe corpuri ideale şi forme perfecte. Poliedre regulate, sfere, numere raţionale, armonii şi proporţii, aceasta era ţesătura cosmosului grec. Grecii antici erau perfect opaci la ideea de infinit. Dogma dumnezeului infinit şi necorporal a generat  matematici şi fizici la care anticii nu aveau acces.

2. Forţa. Newton nu avea niciun dubiu: gravitaţia este Dumnezeu. Trebuie spus din capul locului că Newton a căutat o lege fizică universală pentru că ştia că trebuie să existe. Aristotel, de exemplu, nu o căutase pentru că universul lui era compus din corpuri care aveau fiecare proprietăţi distincte (de exemplu, piatra avea « proprietatea » căderii, deci nu era nevoie de o forţă externă).

« Prin urmare Dumnezeu se numeşte „minte », „raţiune », „duh », „înţelepciune », „putere », pentru că este cauza acestora, pentru că este imaterial şi pentru că este atoatelucrător şi atotputernic. »(Ioan Damaschin, op. cit.)

Cu alte cuvinte, existenţa unei legi a atracţiei universale a fost mai întâi presupusă de misticul Newton pe baza a trei elemente dogmatice:

• trebuia să existe o lege pentru că Dumnezeu este « mintea »
• trebuia să fie vorba de o forţă de atracţie pentru că Dumnezeu este « puterea » care menţine (atoatelucrător) ordinea lumii
• trebuia să fie universală pentru că Dumnezeu este unic şi suveranitatea sa e universală (acesta e sensul dogmatic al termenului « atotputernic », nu că Dumnezeu poate « orice », ci că « poate tot ceea ce vrea »)

3. Natura duală a luminii. Undă şi corpuscul. Acesta a fost răspunsul mecanicii cuantice la întrebarea la care Newton a răspuns că « lumina are o natură corpusculară », iar Christian Huygens că « lumina are o natură ondulatorie ». Ambii au fost marcaţi în teoriile lor de raţionalismul caracteristic doctrinei protestante. Răspunsul modern este de fapt o sinteză care nu poate fi înţeleasă raţional, dar are o valoare explicativă şi practică mult mai mare decât teoriile lui Newton si Huygens.

Teoria undă-corpuscul are la bază o gândire compatibilă cu dogma dublei naturi a lui Hristos, formulată la al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451: « cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire ». Iar reprezentarea lui Iisus Hristos în Crez este tocmai lumina: « Lumină din Lumină… »

4. Energia

« Dumnezeirea este simplă şi necompusă … Prin urmare, trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinţa Lui » (Ioan Damaschin, op. cit.).

Aplicarea acelui « trebuie să gândim că », decurgând din formulă dogmatică a naturii simple a lui Dumnezeu, a dus la legile conservării energiei şi, în final, la celebra formulă unificatoare E=mc². Nu ştim ce este Dumnezeu în fiinţa sa, dar, prin formula energiei totale (dogmatică ea însăşi, ca formă), putem circumscrie misterul « energiilor necreate » (termen introdus în teologie de misticii isihaşti în secolul XIII). 

Lista ideilor ştiinţifice care au fost posibile doar în cadrul dogmatic creştin e mult mai lungă. Dogma poate fi şi un puternic instrument de cunoaştere. Dacă o privim nu ca o uşă închisă înspre mister, ci ca o uşă întredechisă dinspre mister, prin care lumina misterului ne indică sectoare de cunoaştere rodnică a lumii.

Iisus nu a spus niciodată « crede şi nu cerceta » (e una dintre acele minciuni grosolane pe seama creştinismului propagate neobosit de militanţii marxişti), ci a îndemnat la a crede şi a cerceta.