Teoretic, poporul e suveranul Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare parte din aceasta suveranitate este învestita în Presedinte. Care presedinte are puteri la care George al III-lea, « tiranul » de care s-au eliberat cele 13 Colonii, nici nu ar fi îndraznit sa viseze.

Teoretic, orice american poate visa la presedintia Statelor Unite.

Practic, în ultimii treizeci de ani presedintia e o stafeta pasata doar între doua clanuri: Bushii si Clintonii (daca nu stiati, Obama a fost « elevul sârguincios » al doamnei Clinton în Senat si omul de casa al Clintonilor în anii lui de « lup tânar », muscându-si apoi perfid protectoarea la alegerile din 2008)

Americanii au asadar si dinastii, nu numai regi.

Iar la curtile regale din vechime nu lipsea nebunul regelui. Care avea privilegiul exorbitant de a spune cu voce tare tot ce-i trecea prin cap, si lucru de neînchipuit pentru un curtean cu scaun la cap, putea spune chiar si adevarul.

Doar ca odata cu venirea la putere a miscarii literar-artistice Obama-Clinton, locul nebunului regelui l-au luat armate de « experti » si « comunicatori ». Doar ca daca rolul nebunului era sa mai clatine din cand in cand vanitatile si certitudinile desprinse de realitate  ale regilor, expertii presedintelui Obama faceau tumbe logice pentru a arata ca presedintele are întotdeuna dreptate, iar daca în America reala planurile lui esueaza, e vina Americii, nu a lui.

De mirare nu e ca America a votat Trump în 2016. De mirare e ca « expertii » si « comunicatorii » progresisti  nu îsi dau seama nici acum, în ceasul al 25-lea ca ei l-au facut pe Trump presedinte. Prin insistenta cu care au vrut sa impuna alegatorilor criteriile « corecte ». Prin concentrarea tirului pe prostiile si enormitatile lui Trump.

Asa ca au reusit sa creeze imaginea « nebunului » Trump. Or, acei « albi mici, uitati si furiosi » si-au zis : asta e nebunul care ne trebuie. Nebunului regelui i se scuza tone de absurditati pentru acele doua-trei adevaruri pe care i le spune in fata regelui.

Iubirea se trece prin foc, dar rămâne nemistuită;

în trup se pogoară, dar în înalt vesniceste

Bucura-te, aproapele luminii celei neînserate;

………

Bucura-te, dreptate care nu mai ostenesti;

…………….

Bucura-te, netrup intelegator celor trupesti;
Bucura-te, cuminecarea pamantului cu cerul;

…………..

Bucura-te, cel de mai dinainte de stele;
Bucura-te, staruitorule intru bunatatea dintai;

…………

Bucura-te, calauza celor instrainati;
Bucura-te, apusul a toata durerea;

…….

Bucură-te, cel cu Mihail si cu Gavriil lăudat;
Bucura-te, pârga îngerestii frumuseti;
Bucura-te, biciuitorul puterilor iadului;
Bucura-te, sfârsitul a toata bântuirea;
Bucura-te, desavarsita cerului tămada;
Bucura-te, crainicul rugaciunii neîncetate;
Bucura-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecatorule!

(din Acatistul Sf. Arhanghel Rafail)

Trece tramvaiul trei spre Sarajevo

prin trei limbi care-s una,

prin doua continente neamestecate si nedespartite,

care se întâlnesc la ora cafelei si se despart la cântatul cocosilor,

timpul trece valurit prin tramvaiul trei,

o curba la dreapta si anii treizeci se revarsa de pe muntele sârbilor,

o volta larga spre stânga si nucii defileaza decadent printre

fatadele sezession

Pe marginea râului doar iarba

si margaretele îsi mai aduc aminte de al treisprezecelea si ultimul

an de pace din veacul razboaielor

apoi tramvaiul merge încet si începi sa pricepi

ca printul acela austriac stia ca nu e decat un pion al destinului

si ca piesa trebuia jucata pana la capat

pana când

doua continente în deriva continua

se ciocnesc violent în cremenea pustii lui Princip

În sarai e ora cafelei si a mesterilor de ibrice-n arama

metal prea moale pentru sabii si gloante,

otelul vine aici

de departe

trecand prin Ilidža

posta de cai si vama si

capatul tramvaiului trei

 

« Les fous prennent le cerveau pour terre d’asile »

Jo Coeijmans

(« Nebunii iau creierul drept pamânt de azil »)

Titlul e traducerea unei recenzii la un articol despre conexiunile cerebrale iar motto-ul este improbabilul final al acestei recenzii – un vers al unei poete belgiene contemporane.

Pe scurt, în creierele mari exista un numar semnificativ de legaturi la distanta, prin axoni lungi, între arii cerebrale care nu sunt vecine. O prima lege a conexiunilor interneuronale spune ca legaturile de proximitate sunt cele mai stabile. Un corolar al acestei legi spune ca vulnerabilitatea conexiunilor la distanta creste exponential cu distanta.

Creierul uman, comparativ cu creierul altor mamifere, comporta multe legaturi la distanta si este astfel mult mai instabil. Un creier mai mare pare sa permita, în opinia autorilor, un comportament cu mai multe grade de libertate dar si cu asumarea unui grad de risc mai mare. Astfel ca nebunia agitata a unui soarece nu poate fi decât palida copie a unei copii a celei mai banale nevroze umane.

« Les fous prennent le cerveau pour terre d’asile »

Dar cine sunt nebunii? Pai, cam noi toti. Noi ne refugiem în creier din ce in ce mai mult cautand acolo solutii la dilemele existentiale. Un creier caruia îi cerem sa rezolve logic angoase si tristeti pentru care existau altadata locuri in inima.

« În lume sunt mai multi nebuni decât întelepti si chiar si între întelepti partea nebuniei e mai mare decat partea întelepciunii » (Erasmus din Rotterdam)

 

Când îl privesti de aproape, îti dai seama ca vorbeste la telefon. Însa de fiecare data când coboram din autobuz nu ma puteam abtine sa compar aceasta statuie care domina promenada interioara din Cite Internationale din Lyon cu un Lenin portocaliu.

Si ma asteptam ca din clipa in clipa pumnul strâns în jurul telefonului mobil sa se proiecteze înainte ca în poza canonica a lui Lenin din cartile de istorie/mitologie marxist-leninista.

Reactia mea e poate una marcata de expunerea excesiva la cultul acestui faraon a carui mumie a dominat Europa timp de sapte decenii.

A dominat? La trecut? Nu cumva a avut doar o scurta eclipsa si acum revine, în portocaliu si cu telefon mobil?

Tricourile cu Che sunt la tot pasul. La barul latino-american se bea mate si anticapitalismul e de nuanta maoista. Chiar si Dalai Lama pare ca face cu ochiul spre stanga – culmea, chiar spre acea stânga care l-a gonit de pe pamantul sau si care a declarat cerul sau ca fiind o iluzie. Nu-i nimic, chiar si pentru al 14-lea Dalai Lama comunismul ramâne o idee buna, prost aplicata. Atat de prost aplicata ca a irosit deja cateva sute de milioane de vieti.

Dar poate ca ideea buna este un zen-marxism portocaliu. Ce ziceti?

sau

36 de spermatozoizi geniali!

Dacă nu e adevărată, stirea de mai jos trebuia neapărat inventată.

Mai întâi o scurtă introducere lirico-postmodernă:

Timp de aproape 15 ani, un american, Chris, a donat sperma sa la banca privată Xytex Corporation, situată în Statul Georgia.

Apoi ne dăm seama că nu avem de-a face cu orice fel de producător de material genetic, ci cu unul foarte căutat:

« El a devenit tatăl a 36 de copii născuţi prin inseminare artificială. »

Hmm… « Tată »!? (Da?Nu?Poate?)

« Dar individul a disimulat faptul că era atins de schizofrenie. »

Trec peste doza de poezie vetustă cuprinsă în « atins de schizofrenie » si merg direct la miezul logicii de fier a autorului: carevasăzică individul  era constient ca are schizofrenie si mai stia pe deasupra si cum s-o disimuleze!

Acum familiile se declară  înselate pentru că nu li s-a adus la cunostinta aceasta informatie. Altfel, daca nu avea schizofrenie, ar fi fost candidatul ideal: poliglot, inginer în inteligenta artificiala, QI  160…

Căci la sfârsit ne rămâne doar ceea ce am dat din iubire.

« Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat » (Marcu Ascetul)

« Timpul demonului este «mâine», pe cand al lui Dumnezeu este un etern «acum» » (Constantin Galeriu)

« Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapânit de ganduri… »

Si titlul si cele trei rânduri de mai sus sunt extrase dintr-o predica inspirata a Parintelui Galeriu.

No 1  în topul 50 francez

Titlul este intraductibil in româna. Adica ai putea zice « Unde e fericirea? »,  dar se schimba ceva esential: genul. In franceza « bonheur » este un substantiv masculin.