Étiquette : intimitate

Stendhal şi Iepurele lui Paul din Tars


Stendhal gaseste ca dragostea e de patru feluri: iubirea-pasiune, iubirea-gust, iubirea fizica si iubirea-vanitate. Delicatetea e caracteristica principala a iubirii gust. Iubirea-pasiune e in contratimp cu iubirea-gust.

…………………………

Scot e-readerul si il deschid la semnul de carte pus special pentru Victor in trenul de noapte spre Timişoara. Acolo unde se poate citi elogiul pe care Henry Drummond, via Paolo Coelho, îl face delicateţii.

„Se spune că delicateţea e dragostea în lucrurile mici. Iar marele secret al politeţii este să iubeşti. Dragostea nu poate să se poarte cu necuviinţă. Poţi pune cea mai necizelată persoană în cea mai înaltă societate şi dacă are un preaplin de dragoste în inima sa nu se va purta cu necuviinţă. Pur şi simplu nu poate face asta. »

_____________________________________________

Iepurele e Coelho. Drummond comentează Epistola către Corinteni. Coelho traduce liber comentariul lui Drummond. Eu m-am apucat să brodez pe marginea comentariului lui Coelho în serialul Supa intimităţii publicat pe Ralix.ro. Acolo puteţi citi şi textul complet al părţii a cincea – Delicateţea.

Mai puţin ca perfectul


Mai puţin ca perfectul e un timp dintr-o gramatică a dezamăgirii.

(Dezamăgire e un substantiv compus. Nu poate fi dezamăgit decât cel care a fost amăgit.)

În lumea reală, mai puţin ca perfectul ia locul prezentului.

Uneori, mai puţin ca perfectul ia forma unui viitor apropiat, hulpav şi impersonal:

« Acum nu pot să… dar după ce rezolv şi… o să fie totul bine şi o să pot şi eu să… »

Alteori e un viitor îndepărtat, vag luminos, faţă de care prezentul e mereu cenuşiu. Victimele acestui tip de « mai puţin ca perfect » sunt « optimiştii » care zic:

« O  să vină odată şi  odată şi  rândul nostru… « 

Dar, între timp, privesc ceea ce li se întâmplă în prezent prin această lentilă a viitorului mai bun la care au dreptul. Şi dacă am dreptul la mai bine, mai binele de mâine face ca azi să fie « mai răul ». Şi trăiesc zi de zi, « mai răul », mai puţin ca perfectul.

Dar cele mai mari ravagii le face mai puţin ca perfectul în relaţiile de cuplu. Mai ales că relaţia începe adesea cu mai mult ca perfectul, altfel spus cu faza de îndrăgostire.

« Cînd ştiu cum a fost, de ce să accept mai puţin decât atât pentru mulţi ani de-acum încolo?… Ce rost are o ciorbă reîncălzită? »

Îndrăgostirea nu este o amăgire. E reală, are rosturile ei, are chiar şi o bază fiziologică. Pentru o vreme creierul funcţionează un pic altfel. Nu, nu e o boală. Aşa cum credinţa copiilor în Moş Crăciun nu e o boală. Dar trece.

Dacă e să dureze, relaţia trece într-o nouă fază. O etapă în care descoperim că suntem doi, şi diferiţi, şi încercăm să combinăm scenariile noastre « perfecte ». Perfectul compus.

Doar că uneori ne aşteptăm ca multe lucruri să se petreacă magic:

« Trebuia să-şi dea singur seama… dacă îi spun eu tot timpul ce vreau, nu mai are aceeaşi valoare »

Sau ni se pare că anumite lucruri sunt subînţelese:

« Trebuia să spun?! … Nu era normal să …? »

Şi iată că, în loc să fie un perfect compus, începem să folosim imperfectul impersonal – « trebuia ».

« Dar am trecut peste asta, sperând că… »

Speranţa e bună doar dacă aduce un strop din viitorul pe care îl promite pentru a îndulci prezentul. Dar când e cu « trecut peste » e vorba de anularea prezentului în favoarea unui viitor « fără compromisuri ».

Compromis e, totuşi, un cuvânt frumos. Înseamnă a promite împreună. Lucruri care încep azi.

Timpul frumos al compromisului e perfectul simplu.

« Tocmai mă sună să-mi spună că a luat bilete la teatru aşa cum mi-a promis. »

Cam ăsta ar fi perfectul simplu al iubirii în faza a treia (faza de implicare) – să spun ce voi face în viitorul apropiat şi să fac ceea ce tocmai am promis.

Altminteri, pentru cei care măsoară tot timpul dinspre linia orizontului, perfectul simplu e tot un « mai puţin ca perfectul » – ceea ce este sub nasul lor nu e de nasul lor, e prea puţin în raport cu mai binele care poate că îi aşteaptă chiar la colţul străzii. Desigur, după ce vor fi ieşit din acest spaţiu îngust la compromisului…

Departe-aproape


…………………..
– De fapt, despre asta e vorba in intimitate: despre acest departe-aproape. Cand mergi prin magazine şi te apropii foarte mult de obiecte si le pipai si le simti mirosul e foarte mult vorba despre tine, despre gusturile tale despre placerea ta.
– Da, ai dreptate, Ganero, e ca si cum ai vrea sa-ti oferi tie ceva prin intermediul celuilalt. Si apoi vine acel dubiu odios: si daca n-o sa-i placa?
– E mai mult decat un dubiu, Jane. Tu de fapt stii ca nu se poate sa-i placa exact aceleasi lucruri, exact in aceeasi masura. Iar cand incerci sa-ti imaginezi ce i-ar placea ei (altceva decat iti place tie cel mai mult!), te simti ca si cum ai insela-o, ca si cum ai manevra cu sange rece pionii iubirii.
– Si care-i solutia?
– Problema asta n-are solutie daca vezi intimitatea doar ca pe o consecinta inevitabila a iubirii-pasiune (cea de la inceputul unei relatii, cand te simti in fuziune cu celalalt).
– Si nu e asa?

………………………………………………………….(episodul întreg pe Ralix.ro – aici)

Dorinţa şi bunăvoinţa


„Nu e bine sa te obisnuiesti cu ajutorul si bunavointa celorlalti pentru ca nu poti conta pe ei, te dezamagesc intotdeauna” – cam asta crede Beatrice că ar fi filosofia lui Victor. Filosofia unui cuceritor mereu neliniştit, adaug eu în gand.

– Spune că sunt prea binevoitoare cu el şi că asta îl nelinişteşte.

– Prea binevoitoare?!

– Da, zice că îi e teamă ca va incepe sa-i placa prea mult si sa devina dependent de “bunavointa” mea.

In acest punct al conversatiei imi pare ca sunt in pericol sa intru pe un teren minat. Sunt prieten cu Victor cam din aceeaşi vreme in care Beatrice îmi povestea încurcăturile ei amoroase, fiind noi camarazi într-un proiect cu mult petrol si multi nervi, undeva în Est…

…………. continuarea pe Ralix.ro (aici)

Porci, prinţese şi supereroi


Toţi bărbaţii sunt nişte porci. Cea care spune asta e o prinţesă. Şi tot ea spune că trebuie să existe pe lumea asta un prinţ pentru ea.

În povestea pe care o reciclăm astăzi există o prinţesă, mai mulţi bărbaţi şi un singur porc. Porcul căştigă competiţia pentru mâna fetei de împărat. E drept că împăratul îşi dăduse cuvântul că dacă vreunul dintre ei va îndeplini dorinţa fiică-si (extravagantă, desigur!), a lui să fie fata. Că dacă ar fi fost după prinţesă, probabil că ar fi zis „OK, ai făcut un pod de aur… Nici măcar nu mi se mai pare ceva atât de deosebit, acum că văd că orice porc îl poate face!”.

Porcul se dovedeste a fi jumătate-porc-de-zi-jumătate-prinţ-de-noapte. „Cool!” zice prinţesa noastră în primele o mie şi una de nopţi. Dar vine o vreme când prietenele (care n-au acces la noaptea ta) îţi zic „Fată, cât îl mai suporţi pe porcul ăsta al tău?” Cum să le explici că „ştiţi, pentru mine e un fel de prinţ”?

……… Restul poveştii pe Ralix.ro – aici

Zburător


Ieri noapte într-un vis uşor am zburat
Aproape de dor şi-n pace cu mine
Lin adia un sărut dinspre tine
Stârnind printre piersici un aer mirat.

Roit-am apoi cu şase albine
Şi regina lor un inel ţi-a furat
Pe deget lăsând să se vadă curat
Cercul dorinţei nescurse în vine.

Se însoreau sub ale noastre tâmple
Insule verzi din noaptea boreală
Plutind alene spre vreun ecuator.
Şi toate se grăbeau să se întâmple
În ultimul minut de toropeală
Pe dulci nisipuri de ceas deşteptător.

Omul erotic monologal


« Am rătăcit mulţi ani pe tărâmul oamenilor şi nu am reuşit încă să studiez toate varietăţile « omului erotic ». Aici se plimbă un îndrăgostit care iubeşte doar propria pasiune. Acolo, cineva îşi etalează sentimentele diferenţiate ca pe nişte panglici ale unor decoraţii. În altă parte, unul îşi savurează aventurile propriului efect de fascinaţie. Mai încolo, un altul priveşte în extaz la spectacolul presupusei sale capitulări. Altundeva, unul adună bucurie după bucurie. Mai încolo, un altul îşi demonstrează « puterea ». Aici, unul se întăreşte cu o vitalitate de împrumut. Acolo, cineva e încântat să existe atât ca sine însuşi, cât şi ca un idol care nu-i seamănă. Altul se încălzeşte la flacăra a ceea ce i-a fost hărăzit. În altă parte cineva experimenteaza. Şi aşa mai departe – toată mulţimea pestriţă a monologiştilor cu oglinzile lor, în camera celui mai intim dialog! »

(Martin Buber – Între Om şi Om)