Étiquette : J.C. Reil

Este organismul o republică? « Corporaliști » vs « Sufletiști »


„Corpul animal este ca o mare republica, fiind compus din multe parti. Aceste parti sunt, desigur, in relatii determinate unele cu altele si contribuie la mentinerea intregului. Dar fiecare parte functioneaza prin forte proprii si poseda propriile tarii, deficiente si insuficeiente in mod independent de alte diviziuni ale corpului.” („Von der Lebenkraft”, 1795)

In ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea Reil va propaga ideea ca boala si sanatatea sunt rezultate ale interactiunii fortelor inferioare, ca organismul este structurat de jos in sus.

Acest mod de gandire va persista si va fi dominant in medicina secolului al XIX-lea. Ideea era seducator de simpla: un defect anatomic al unui tesut sau organ produce o disfunctie a acelei parti, care afecteaza in mod specific functionarea intregului.

Ideea a persistat pana in zilele noastre: proba definitiva pentru confirmarea  unei boli este inca  demonstrarea  existentei unei leziuni specifice la examenul anatomo-patologic.

Rudolf Virchow a fixat dogma anatomo-patologica a bolii pe la mijlocul secolului al XIX-lea. De remarcat ca, la 50 de ani de la publicarea eseului in care Reil combatea teoria suflului vital, Virchow repeta ad litteram axioma reileeana despre structurarea organismelor vii de jos in sus: „Viata insasi e doar expresia unei sume de fenomene, fiecare dintre ele urmand legile fizice si chimice obisnuite”.

Reil insusi isi schimbase insa semnificativ punctul de de vedere dupa numai un deceniu de la publicarea primei sale teorii.

Dupa prima paradigma reileeana, creierul e un organ ca oricare altul, a carui functie e sa produca mintea; disfunctia creierului va produce o boala a mintii. Dar în 1808, intr-o lucrare de 118 pagini intitulata „Ueber den Begriff der Medizin und ihre Verzweigungen, besonders in Beziehung aufdie Berichtigung der Topik in der Psychiaterie” (in acest titlu aparand pentru prima oara numele „psihiatrie”), Reil scrie: „Asadar nu vom gasi niciodata boli pur mentale, sau pur fizice, sau pur chimice. In fiecare dintre ele putem vedea intregul: o afectare a unui proces al vietii, care uneori accentueaza o latura sau alta [a acestui proces]”.

Cele doua paradigme reileene nu au fost integrate de generatiile urmatoare (cu unele exceptii notabile). Secolul al XIX-lea va fi, mai ales in Germania, martorul unei lupte a titanilor: „Somatiker” (« Corporaliști »)versus „Psychiker”(« Sufletiști »).  Despre asta va fi vorba in capitolul „Corpul si mintea”.

Evolutionismul radical – un romantism intarziat


Citind un articol despre J.C. Reil (inventatorul termenului « psihiatrie », in sensul actual al termenului) si ale sale Rapsodii pentru pianul cu pisici (un fel de prim tratat de psihoterapie), mi-a venit ideea ca evolutionismul, ca teorie metastiintifica, e un produs tarziu al curentului romantic. Am folosit in titlu sintagma « romantism intarziat » in sensul cronologic, nu ca o judecata de valoare, in acelasi fel in care vorbim despre romantismul intarziat al lui Eminescu.

Unul dintre pacientii celebri ai doctorului Reil a fost Goethe, un precursor al curentului romantic in literatura. Cu siguranta cei doi au avut lungi discutii despre literatura si stiinta. La vremea cand s-au intalnit prima oara, Goethe era pe cale sa finalizeze prima parte din Faust. Reil a murit destul de timpuriu, la 54 de ani, ingrijind ranitii si bolnavii dupa oribila « Batalie a Natiunilor » de la Leipzig (1813). Goethe a trait in schimb o viata productiva pana la adanci batraneti, asa ca a apucat sa termine, in anul mortii sale (1832), partea a doua din Faust, in care pune in scena si tema crearii vietii din elemente fara viata.

Pe scurt, Wagner, discipolul lui Faust, creeaza in laborator, prin procese alchimice, un homunculus, un omulet stralucitor aflat intr-o sticla. Omuletul nu are un corp material propriu-zis, e un fel de foc. Pentru a capata un corp, homunculusul este unit cu apa oceanului. Focul se uneste cu apa si da nastere unui corp material viu.

Descrierea din Faust e una in care apar si Proteus (zeul metamorfozelor) si Galatea, nimfa oceanului, dar nu vi se pare ca teoria « supei primordiale » (dupa aparitia apei pe planeta Pamant, descarcarile electrice – « focul »- intr-o atmosfera inca bogata in metan si amoniac au produs primele molecule organice) seamana foarte mult  cu tema homunculusului din piesa lui Goethe?

Reil, in schimb, credea ca pentru a produce viata ai nevoie de un fir de viata. Chiar si in prima perioada a activitatii sale stiintifice, cand doctrina sa ar putea fi descrisa ca una strict materialista (credea ca toate proprietatile organismelor vii pot fi explicate in termeni fizico-chimici si prin relatii de tip cauza-efect), Reil a formulat doua precautii: (1)ca exista o limitare intrinseca a mintii noastre in a percepe relatiile cauza-efect si (2) ca nu stim daca si care dintre caracteristicile unei fiinte vii sunt preformate (genetice) si care sau daca evolueaza sub influenta unor factori externi (sunt « epigenetice »).

In 1796, cand scrie impotriva vitalistilor (cei ce sustineau existenta unui « suflu vital » care organizeaza materia vie »), Reil pare totusi mai pornit impotriva teoriei epigenetice. Era deci un antievolutionist materialist, intr-o vreme in care la putere in stiintele vietii erau evolutionistii spiritualisti!

Intalnirea cu romantismul (Reil a fost prieten si a corespondat asiduu cu corifeii primului val al romantismului), a redefinit conceptiile medicale ale lui Reil, care a evoluat spre o pozitie dualista (pe langa interactiunile materiale a introdus rolul organizator al « constientei »). Pe baza acestei sinteze intre empirism (Reil este un cercetator foarte riguros si atent la datele experimentale), kantianism si romantism se naste o teorie medicala care va fi cea care va da un avans de cel putin 50 de ani medicinei germane fata de restul lumii (Reil este cel care a definit programul de studii si modul de organizare pentru facultatea de medicina a noii universitati din Berlin, in 1810).

Dar a existat si o intalnire tarzie a romantismului  cu evolutionismul. Cu evolutionismul darwinist. Darwin publica Originea speciilor in 1859, starnind aproape imediat ceea ce se straduise sa evite amanand timp de mai bine de doua decenii sa publice in volum ideea care ii venise in timpul expeditiei cu nava Beagle – o disputa extrastiintifica, ideologica.

Darwin nu a scris insa niciodata despre « supa primordiala », despre originea vietii. Darwin a formulat o teorie stiintifica (nici mai buna nici mai rea decat geometria euclidiana, de pilda) care incerca sa explice transformarile formelor de viata, dar pornind « de la un fir de viata », vorba lui Reil, nu pornind de la « apa si foc ». Asta a fost contributia unui romantism intarziat, care a luat o teorie stiintifica si a facut din ea o filosofie cu pretentii de explicatie finala, totalizatoare, atotcuprinzatoare.

Or, in momentul in care o teorie se pretinde finala si nemodificabila ea inceteaza sa mai fie stiintifica. Asa ca atunci cand evolutionistii incearca sa-si asume « ministerul adevarului » se exprima doar ca militanti ai unui romantism intarziat. Asta nu inseamna ca oponentii lor cei mai vocali si mai structurati, creationistii, sunt promotorii unor idei stiintifice. As zice, folosind termeni analogi, ca sunt, oarecum paradoxal, pozitivisti intarziati nascuti din intamplare intr-un mediu teologizant.

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Fericirea retrospectivă


« Uneori suntem atât de nepregătiți pentru fericire, încât o trăim doar retrospectiv, sub specia nostalgiei.[…]

[…] a face din fericire scopul ultim nu e cumva un fel de a fi nefericit?[…]

Adevăratul meloman ascultă muzica de dragul muzicii. Pseudomelomanul caută plăcerea  şi ratează aproape tot ceea ce muzica are de oferit. »

Am citat dintr-un articol al confratelui Vlad Stroescu. L-am citit si recitit cu încântare. În final, doctorul se arată interesat de rețetele dumneavoastră de fericire. Dacă aveți unele cercate, spuneți-ni-le. Articolul complet aici.

Nu psihologii au inventat psihoterapia


Prima data, psihoterapia a fost inventata de un medic. El sustinea ca psihoterapia este parte integranta a tratamentului medical si ca poate fi practicata cu succes doar de cei mai buni medici. Pe atunci psihologii erau filosofi si nu aveau nevoie de subiecti reali pentru a sustine speculatii elaborate in stil clasic sau romantic pe tema « caracterelor ».

A doua oara, psihoterapia a fost inventata de un neurolog care a botezat-o psihanaliza. Pe atunci psihologii erau ocupati cu noua jucarie a experimentelor si masuratorilor.

A treia oara … Dar sa-l lasam chiar pe Carl Rogers sa ne spuna cum stateau lucrurile:

« In aceasta perioada am inceput sa ma indoiesc ca sunt psiholog. Universitarii din Rochester afirmau fara echivoc că activitatea pe care o desfăsuram nu era psihologie si nu erau interesati sa predau la facultatea de psihologie. Am mers la intruniri ale Asociatiei Psihologilor Americani si am constatat ca sunt pline de lucrari despre procesele de invatare la sobolani si experimente de laborator care nu pareau sa aiba vreo legatura cu ceea ce faceam eu. Asistentii sociali de psihiatrie pareau insa sa vorbeasca aceeasi limba cu mine, asa ca am inceput sa activez in cadrul profesiei de asistent social[…] »

Se intampla pe la mijlocul secolului XX.

Am facut cateva fise de lectura din Rogers aici

Snooker


Ieri am urmarit finala openului galez. In pauze am scris cateva articole.

Cu idei de diverse culori si venind din unghiuri diverse, uneori surprinzatoare. Chiar si pentru mine.

Sper sa va placa, macar atat cat mi-a placut mie finala.

Episodul 9 din Psihiatria 201 aici

A treia viata a cuvantului empatie aici

Nocebo aici

Republicanii paşoptişti au adus prințul străin aici

Alfabetizarea emotională


Stiu ca poate parea ofensator. Dar e o epidemie de analfabetism emotional. Pierdem in ritm accelerat capacitatea de a citi emotii.

Sunt trei abilitati care pot fi afectate in grade diferite: a recunoaste (« citi ») propriile emotii, a detecta emotii in altii si a putea verbaliza (« numi ») emotii. Va propun sa alcatuim un dictionar de cuvinte care numesc emotiile pe care le simtim in fiecare zi. Un abecedar al emotiilor.

Scrieti despre emotii prezente, in propozitii de 3 cuvinte: « Ma simt … « 

Amintiti-va despre emotii trecute si scrieti propozitii de 3 cuvinte: « Ma simteam … « 

Scrieti despre emotiile pe care le observati la oamenii din jur in propozitii de 3 cuvinte: « Il  vad … »

Cate cuvinte aveti in vocabularul emotional?

Fiziologia antică şi fiziologia modernă


« Of physiology from top to toe I sing,
Not physiognomy alone nor brain alone is worthy for the Muse […] »

(Walt Whitman – Leaves of Grass, 1855)

Whitman foloseste cuvantul fiziologie, in poemul Inscriptii, intr-un sens pe care il dobandise doar de cateva decenii in lumea stiintifica (=studiul functiilor organismelor vii). Nu e de mirare faptul ca autorul american, un apostol al modernismului, foloseste termeni stiintifici in poemele sale. M-a izbit insa ascensiunea rapida a noului sens al cuvantului (nasit de J.C. Reil in 1795); in paralel acceptiunea veche a termenului (=tipologia trasaturilor de caracter sau  tipologia unor comportamente sociale) este in declin – in epoca despre care vorbim, doar Balzac mai pune cuvantul vechi intr-un titlu (Physiologie du mariage).

Unul dintre elementele cheie ale fiziologiei umane sunt emotiile. Orice emotie contine o reactie fizica. Orice reactie fizica include o emotie.

Am ajuns sa traim o epoca in care emotiile sunt vazute ca perturbatoare; am vrea sa nu ne deranjeze din treaba, sa fie dresate, domesticite. 

Dar ca sa domesticesti aceste animale care au fost contemporane cu dinozaurii trebuie sa le vorbesti limba. Ori, tot mai multi dintre noi sunt alexitimici ( = nu stiu sa « citeasca » emotii). Sau, cu o expresie care suna cool in engleza sunt emotion illiterates (= analfabeti emotional).  

J.C. Reil are cont pe Facebook!


Nu am cont pe Facebook asa ca nu am putut sa intru in contact cu unul dintre personajele mele favorite: Johann Christian Reil, cel care a (re)inventat, in 1808, termenul Psihiatrie in intelesul sau modern, cel care trebuia sa fie pastor si a fost primul profesor de psihoterapie, cel care a publicat prima revista de psihologie. Si, nu in ultimul rand, a murit luand medicina foarte in serios: a contractat un tifos ca urmare a ingrijirii efective a miilor de raniti ramasi pe campul de lupta dupa batalia de la Leipzig (numita emfatic Batalia Natiunilor), in 1813; generalii coalitiei antinapoleoniene au sarbatorit victoria, Reil a ramas alaturi de victimele celor 3 zile de masacru. Riscandu-si si pierzandu-si viata. Desi avea rang de general: era medicul sef al armatelor aliate din dreapta Elbei.

Cei care puteti, dati-i un « like » si din partea mea. Gasiti mai multe informatii despre istoria psihiatriei create de Reil si in serialul pe care il public sub numele de Psihiatria 201.