Étiquette : psihoterapie

Terapia noematică (1.1): Imposibila întoarcere


1.1.0. Un efect secundar al educatiei, probabil inevitabil, este faptul ca genereaza fantasma lumii « drepte »: daca faci ceea ce trebuie, primesti ceea ce meriti. Ies din copilarie cu convingerea ca exista un drum corect si cu speranta ca eu ma aflu pe acest drum sau in vecinatatea lui.

1.1.1. Invat sa rezolv probleme care au o solutie si doar foarte rar mi se cere sa gasesc mai multe cai de rezolvare; si mai rar mi se cere sa aflu in ce conditii o problema are solutie. Este rasplatit exagerat rezultatul final, in dauna explorarilor si greselilor fertile.

1.1.2. In contrasens cu adevarul evident ca am invatam prin incercare si eroare, greselile ajung sa fie considerate o pierdere de vreme. Si ca drumuri infundate, care nu duc nicaieri.

1.1.3. De cate ori cred ca ma aflu pe un asemenea drum, daca sunt inca sub influenta fantasmei lumii « drepte », ma voi gandi ca « ar trebui » sa ma intorc la momentul « alegerii gresite » si sa o indrept. Ca atunci cand greseam un calcul si il luam de la capat.

1.1.4. Intoarcerea e imposibila in timpul real, ireversibil, spre deosebire de timpul reversibil al unui exercitiu.

1.1.5. « Daca as putea sa dau timpul inapoi, acum as sti ce trebuie facut ». Cunoastere perfect inutila, pentru ca trecutul nu poate fi schimbat. Falsa cunoastere, pentru ca nu va putea fi verificata niciodata. Nociva « cunoastere » pentru ca imi risipeste resurse de care am nevoie in efortul de schimbare aici si acum.

Terapia noematică(1.0): Impasul


1.0. Punctul de start al oricărui traseu terapeutic este constientizarea impasului.

« – Cu ce vă pot ajuta?

 – Nu stiu, sper să îmi puteti spune dumneavoastră. »

Dacă as incepe să intreb acum despre somn, dispozitie, apetit, idei, senzatii, as primi niste cuvinte de completat pe liniile punctate in formularul meu diagnostic. Omul ar presupune ca nu am timp de pierdut cu povesti si s-ar conforma.

 » – Spuneti-mi mai multe despre dumneavoastră…

  – Nu stiu cat timp avem … Nu stiu se unde să incep… »

Sunt aproape sigur ca stie de unde sa inceapa: cat mai de departe. Ca sa aiba o scuza (lipsa de timp ar fi o scuza onorabila) pentru a nu ajunge cu povestea acolo unde n-ar mai putea evita constatarea impasului existential.

 » – Poate că începeti cu ceea ce va supără cel mai mult acum …« 

Povestea incepe cu Impasul.

Si daca va ganditi bine, toate povestile incep cu un impas:

« Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii » (Povestea Porcului)

Terapia noematică (0.1): o introducere pozitivă


0.1.Terapia noematică e o incercare de reconstructie a unui dialog intre un eu si un tu. Clientul va incerca sa se descopere ca eu, iar terapeutul să faciliteze relatia de incredere cu tu-ul.

0.1.1. Ce poate face terapeutul pentru client?

a) Să creeze un spatiu psihologic sigur, in care clientul sa poata vorbi mai liber despre sine si cu sine însusi.

b) Să ajute la constientizarea impasului

c) Să ofere intelegere, sprijin si feedback constructiv

d) Să ajute clientul să genereze noi strategii de adaptare si să ii fie alaturi in procesul de exersare a acestor noi strategii

e) Să faciliteze reconstructia sensului povestii de viata a clientului.

0.1.2. Ce nu poate face terapia?

i) Nu-ti spune ce obiective de schimbare sa alegi.

ii) Nu-ti judeca valorile.

iii) Nu-ti da retete ale fericirii.

iv) Nu-ti da asigurari pe viata.

Terapia noematică(0.0): o introducere negativă


0.0. Nu au nevoie de psihoterapie cei care:

0.0.1. Au o disciplină spirituală care le permite să converseze liber cu dumnezeul lor interior

0.0.2. Au în jurul lor 6 oameni pe care se pot baza, cu care pot impartasi ganduri si emotii, carora le pot cere si oferi ajutor.

0.0.3. Stiu ca viata e facuta din alegeri si pot duce pierderea inerenta oricarei alegeri.

Rușinea, autoritatea și alți « demoni »


« Rușinea este unul dintre principalii factori care afectează reziliența. În Mourir de dire. La honte (Odile Jacob, 2010), neuropsihiatrul și etologul Boris Cyrulnik exploreaza aceasta emotie combinând anecdote personale, perspective psihanalitice și descoperiri neurobiologice. Rușinea poate sa ne tortureze, dar fără ea nu suntem umani … Rușinea este puterea pe care o dau privirii celuilalt. »[continuarea interviului – aici; cartea a fost tradusa si in română sub titlul Mai bine mor decât să spun, traducere de Valentin Protopopescu, ed. Trei, București 2012]

Am citit cateva dintre ultimele interventii in spatiul public ale lui Boris Cyrulnik (unul dintre specialistii luminati a caror parere o caut in cazul unor dileme moral-stiintifice) incitat de o traducere a unui interviu pe tema autoritatii parentale, publicata pe blogul http://alobebe.wordpress.com/. O puteti citi aici aici  si aici.

Cuvintele sunt pâine


Am constatat cu bucurie ca mica mea postare depre admiratie a ajuns la 1000 de vizualizari.

A fost exact ce imi trebuia intr-o zi in care am aflat ca exista un cont facebook care titreaza cu majuscule Presedintele Nostru, ca in Pater Noster, iar dintr-un clip aflam ca el nu a GRESIT niciodata, iar cei ce-l critica nu au avut niciodata dreptate, ca « sunt unii » care sunt de alta parere, dar Presedintele e UNUL (majusculele nu imi apartin!).

Sigur ca nici macar cei 3000 care au dat like nu il venereaza pe « PN », dar baietii care injosesc cuvintele stiu bine ce fac: incearca sa arunce in derizoriu capacitatea cuvintelor de a evoca lucruri mari; astfel pot spera ca batalia politica sa ramana in noroi, la nivelul cuvintelor de maruntis, iar cuvintele mari, care sa poata vorbi despre morala civica, sa-si dea duhul.

Cuvintele sunt painea mintii. Despre asta am scris azi si in  Culorile depresiei (articolul Cum si când se trateaza depresia).

Cameleonul roşu de inimă neagră


Se poate muri de « inimă rea ».  Mai ales cand depresia, cea care dă lovitura finala unei inimi bolnave, nu este recunoscută si tratată in cursul unei boli cardovasculare… [mai multe  despre cameleonul stacojiuaici]

 

Lângă divan


Un cititor al acestui blog m-a întrebat dacă (citind cărti de specialitate) « poate deveni propriul său psiholog ». I-am răspuns că nu cred că e util. Apoi am dat peste articolul lui Frédéric Beigbeder pe care l-am tradus si l-am pus pe blog si pentru că răspunde cu vervă la intrebarea de mai sus, dar si pentru că dă un tablou pertinent al relatiei client – psihanalist in epoca postmodernă, din perspectiva clientului. Tot ieri am gasit o ilustratie pe care o gasesc suficient de potrivita (« good enough »!)pentru a descrie lentila prin care psihanalistul isi priveste clientul. Documentul se intitulează Being defensive. How psychotherapy sees you  si il puteti citi aici.

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Cameleonul cenușiu de grădină


Am apreciat si mai mult metafora lui Peter Tyrer despre culorile depresiei (pe care am prezentat-o in articolul Cameleonul depresiv) dupa ce ieri am putut vedea patru situatii de viata descrise in culorile tristetii. Tristete care mai trece din cand in cand hotarul cu depresia. Depresia comuna, aceea careia Tyrer ii atribuie culoarea « gri de gradina ». Cameleonul cenușiu de grădină.

Intr-una dintre aceste intalniri cu tristetea din ziua de ieri am invatat ceva important – că depresia pate fi perceputa ca un mod peiorativ al tristetii (am scris despre asta aici).