Pe frunte-mi căzuse o clipă din cer. Stingher străluci, apoi se prelinse În ochi. Adânciţi în stelele stinse O lasă curgând prin şanţuri aprinse De maci. Când mâna spre ei se întinse O boare trecu, fără niciun mister.
Étiquette : timp
Mâine (1)
Frederica… Numele era scris cu bleu foncé. Fond alb. Chenar auriu. Rever larg, bleu ciel, esarfa galbenă, cer gri lejer olandez. – Din cauza timpului nefavorabil decolarea pe aeroportul Lowfish va întârzia cu 145 de minute. « Decolarea pe…? » Probabil că spusesem deja asta cu voce … Continuer la lecture de Mâine (1)
Peisaj interior
Pei
sajul este « spaţiul în care infinitul şi finitul sunt în contact, trecând unul în celălalt”. Această definiţie surprinzătoare a fost dată de Rosario Assunto, în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Peisajul şi estetica.
Traducerea românească, apărută în 1986, am cumpărat-o încă proaspătă, într-o permisie, şi am citit-o pe îndelete în cele 35 de zile de gardă, în armată. Atunci am înţeles că peisajul e o invenţie recentă (anticilor nu le-a trecut prin cap să decupeze bucăţi din natură şi să le considere frumoase) şi că e o invenţie a orăşenilor (ţăranii se uită la natură curios sau circumspect, dar nu obişnuiesc să o admire).
Ceea ce înţeleg acum e că peisajul e întotdeauna interior. Nu există acolo unde nu există un ochi al minţii care să-l decupeze. Şi să-l plaseze într-un spaţiu-timp complet diferit de spaţiul claustrant şi timpul pulverizat al oraşului.
Tot Assunto o spune mai bine: « Grădina e un spaţiu diferit în mod absolut de spaţiile în care se desfăşoară şi este consumată viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiu care nu mai e simplă exterioritate, deoarece e într-adevăr, şi Rilke a spus-o cum nu se putea mai bine, un spaţiu în care interioritatea se face lume şi lumea se interiorizează. Spaţiu în care sentimentul şi gândirea, obiectivându-se, se individualizează ca un loc, în aşa fel încât, subiectivând spaţiul şi identificându-se cu acesta, devin chiar acel loc » (Rosario Assunto – Ontologia şi teleologia grădinii).
Peisajul a fost inventat cam în aceeaşi perioadă cu dragostea romantică. Dragostea romantică e şi ea o nevoie a orăşeanului, ca şi peisajul. Şi îmi pare că suportă acelaşi tip de definiţie: « locul în care infinitul este contiguu cu finitul ». Dar o să mă mai gândesc la asta. Vă scriu dacă mai aflu ceva…
Zburător
Ieri noapte într-un vis uşor am zburat
Aproape de dor şi-n pace cu mine
Lin adia un sărut dinspre tine
Stârnind printre piersici un aer mirat.
Roit-am apoi cu şase albine
Şi regina lor un inel ţi-a furat
Pe deget lăsând să se vadă curat
Cercul dorinţei nescurse în vine.
Se însoreau sub ale noastre tâmple
Insule verzi din noaptea boreală
Plutind alene spre vreun ecuator.
Şi toate se grăbeau să se întâmple
În ultimul minut de toropeală
Pe dulci nisipuri de ceas deşteptător.
Nebun sau geniu?
Într-o zi, într-un restaurant, în afara spaţiului şi a timpului,
Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci.
I-am spus delicat omului de la bucătărie
Că le preferam calde
Fiindcă măruntaiele (gătite după reţeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci.
S-au luat la ceartă cu mine.
Nu poţi avea dreptate, nici măcar la un restaurant.
N-am mâncat nimic, n-am mai vrut nimic, am cerut nota
Şi am ieşit să străbat strada în lung şi-n lat.
Cine ştie ce vor să spună toate astea?
Eu nu ştiu, şi tocmai mie mi s-a întâmplat…
(Ştiu că în copilăria fiecăruia dintre noi a existat o grădină
Publică, o grădină a lui ori a vecinului
Şi ştiu bine că stăpână pe aceste grădini era doar joaca.
Şi azi e stăpână tristeţea.)
Le ştiu pe toate astea cu vârf şi îndesat,
Însă, dacă am cerut iubire, de ce mi s-au adus
Măruntaie reci gătite după reţeta din Porto?
Nu e o mâncare să poată fi consumată rece,
Dar rece mi-a fost adusă.
Nu m-am plâns, doar că era rece,
Niciodată nu poate fi consumată rece, dar rece mi-a fost adusă.
(Álvaro de Campos – Măruntaie după reţeta din Porto, în Fernando Pessoa – Opera poetică, traducere de Dinu Flămând)
Domniţa la fereastră
Fugar se-mbrăţişează anii Lăsând pe gene praf de stele, Pe buze vis de doruri grele – Copt când se scutură castanii – Şi-ntr-o fereastră-n timpul-spaţiu Domniţă eşti pe ierni secunde Peste zăpezi ce nu-ştiu-unde Acoperă şi dor şi saţiu.
Egoismul si lipsa de timp
« Persoana care iese din sine doar pentru a acumula tot mai multe lucruri nu avansează către viaţă, ci către moarte. Folosindu-şi timpul numai pentru a se arăta pe sine în prim plan, îşi întăreşte propriul egoism.[…] Timpul pe care îl trăim în egoism, departe de Dumnezeu, este doar un timp părelnic, deoarece nu-l folosim pentru a ieşi din noi spre o altă persoană. Timpul care nu este altceva decât un interval dintre o persoană şi lucrurile de obţinut, sau dintre el şi celelalte persoane considerate ca obiecte de exploatat sau de uz personal, nu poate fi sub nici o formă considerat timp; este pur şi simplu o goană în pustiul propriului suflet către moartea totală. »
(Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie – sursa aici)
Surplus de viaţă
Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
(Dumitru Staniloae – Iubirea învinge moartea )
Zile pe credit
Nu te lăsa amăgit, lucrătorule fără de minte, cu gândul că vei face mâine ce n-ai făcut azi, căci nu-ti va fi tie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria pe care o ai faţă de Stăpânul zilei.
(Ioan Scărarul – Scara Raiului)
A explica = a micsora
(« Valoarea lucrurilor nu stă în timpul cât dureaza, ci în intensitatea cu care se întâmplă. Astlel, există momente de neuitat, lucruri inexplicabile, persoane incomparabile. »)
Ne petrecem prea mult timp încercand sa uităm, sa explicăm, sa comparăm. Uităm pentru că nu putem să întelegem, explicăm ce nu vrem să întelegem, comparăm fără să întelegem la ce serveste comparatia.
DAN GHENEA 